ICCJ. Decizia nr. 8520/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8520
Dosar nr. 835/33/2006
Şedinţa publică din 25 octombrie 2006
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Cu notificările nr. 438 şi 439 din 29 octombrie 2001 şi nr. 44 din 17 ianuarie 2002 petenta S.M.T. a cerut restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Cluj Napoca, preluat în mod abuziv de stat prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul autorilor săi S.I. şi S.V., invocând incidenţa Legii nr. 10/2001.
Cu dispoziţia nr. 2695 din 22 iunie 2004, primarul municipiului Cluj a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, nr. 2 şi nr. 5 din imobilul construcţie, iar asupra terenului construit aferent acestor apartamente, în suprafaţă totală de 81/327 mp a recunoscut petentei dreptul de folosinţă special reglementat prin Titlul II art. ll din OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002.
Prin aceiaşi dispoziţie, la pct. 4 s-a prevăzut că „Dispoziţia privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii, pentru restul imobilului se va comunica după efectuarea evaluării acestuia."
Prin cererea înregistrată la 26 iulie 2004 reclamanta S.M.T. a cerut anularea parţială a dispoziţiei menţionate şi restituirea în natură a întregii construcţii, respectiv şi a apartamentelor 3, 4, 6, 7 şi 8 cu dependenţele acestora precum şi a terenului aferent acestora.
În motivarea cererii reclamanta a susţinut că refuzul de restituire al apartamentelor arătate nu este în nici un fel motivat prin dispoziţia arătată şi că, oricum, este necesar să se delimiteze cu claritate întinderea suprafeţei de teren restituite şi regimul juridic al acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 1061 din 11 octombrie 2005, Tribunalul Cluj a admis cererea reclamantei şi a stabilit că este îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 3 - 477 milioane lei, pentru apartamentul nr. 4 - 2.100.000.000 lei, pentru apartamentul nr. 6 - 1.596.000.000 lei, pentru apartamentul nr. 7 - 2.283.000.000 lei şi pentru apartamentul nr. 8 - 1.907.000.000 lei, iar pentru suprafaţa de 461 mp - 3.776.373.055 lei, sens în care a obligat pârâta să modifice dispoziţia contestată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat, în mod abuziv, din patrimoniul bunicilor reclamantei însă apartamentele mai sus arătate şi terenul aferent nu mai pot fi restituite în natură întrucât au fost înstrăinate chiriaşilor în procedura Legii nr. 112/1995.
Aşa fiind, instanţa a constatat că pentru aceste părţi din imobil reclamanta este îndreptăţită să primească doar măsuri reparatorii prin echivalent până la concurenţa valorii lor, astfel cum a fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit de inginer V.L.
Prin Decizia civilă nr. 117/A din 31 martie 2006 Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prin stabilirea valorii măsurilor reparatorii la care reclamanta este îndreptăţită, instanţa de judecată nu s-a substituit Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 ci doar a arătat valoarea până la care a propus acordarea acestor măsuri urmând ca ulterior Comisia Centrală, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 să stabilească valoarea finală a acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul invocând incidenţe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul susţine că atâta timp cât prin dispoziţia contestată a arătat că urmează să emită o altă dispoziţie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în mod greşit instanţa de judecată a admis, în locul său, o asemenea cerere şi substituindu-se în competenţele primarului a cărui dispoziţie o cenzura a stabilit, prin expertiză, cuantumul acestor măsuri.
Analizând criticile formulate, care se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Mai întâi că recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii atacate iar exerciţiul dreptului de recurs trebuie subordonat îndeplinirii a două condiţii şi anume: recurentul să fi fost parte în procesul de fond şi el să justifice interes în casarea hotărârii, ştiut fiind că părţile nu pot ataca hotărârile în interesul abstract al legii ci numai în interesul lor propriu.
Mai apoi, este de menţionat că prin exces de putere se înţeleg numai acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale şi nu orice violare a legii sau încălcări ale normelor de competenţă ori de procedură.
Or, în speţă recurentul dezvoltă critici prin care invocă că instanţele de fond şi-ar fi depăşit competenţa generală atunci când au stabilit valoarea părţii din imobilul în litigiu care nu poate fi restituită în natură, valoare până la concurenţa căreia reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii, competenţă aparţinând, în opinia sa, în mod exclusiv primarului unităţii administrative deţinătoare a nemişcătorului.
Susţine recurentul că greşeala este cu atât mai gravă cu cât prin dispoziţia pe care a emis-o cu privire la cererea pe care reclamanta i-a notificat-o şi-a rezervat dreptul de a emite o altă dispoziţie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pune restul imobilului „după efectuarea evaluării acestuia".
Aceste critici nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, controlul legalităţii şi temeiniciei dispoziţiilor emise de unităţile investite cu soluţionarea notificărilor, categorie în care se găseşte şi recurentul, atât potrivit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cât şi potrivit principiului constituţional al liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie, se realizează de către instanţele judecătoreşti.
De altminteri, deşi invocă excesul de putere, recurentul nu îşi fundamentează critica, respectiv nu indică care ar fi dispoziţiile constituţionale potrivit cărora o asemenea competenţă ar reveni, în mod exclusiv, unei alte puteri a statului, alta decât puterea judecătorească.
Totodată, este de observat că recurentul nu justifică nici interes în exercitarea căi de atac atât timp cât susţine că, la rândul său, prin dispoziţia contestată a recunoscut dreptul reclamantei la măsuri reparatorii şi pentru partea din imobil care nu mai poate fi restituită, rezervându-şi dreptul de a emite o nouă dispoziţie sub acest aspect, după efectuarea unei evaluări, rezervă care însă nu îi era permisă potrivit legii.
Cum instanţele de fond au stabilit, în mod legal, valoarea părţii din imobilul în litigiu imposibil de restituit în natură, valoare până la care reclamanta poate obţine, în procedura reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, titlu de despăgubire, critica recurentului sub acest aspect se dovedeşte a fi pur formală atâta timp cât nu contestă ci, dimpotrivă, recunoaşte acest drept al reclamantei iar în cursul procedurii judiciare nu a justificat în nici un fel întârzierea în evaluarea acestei părţi din imobil, obligaţie care îi revenea şi pe care nu şi-a îndeplinit-o cu ocazia soluţionării cererii notificată de reclamantă.
Aşa fiind, cum hotărârile au fost date de instanţele de fond cu aplicarea corectă a legii incidente şi cum litigiul este în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Primarul Municipiului Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 117/A din 31 martie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8678/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8621/2013. Civil → |
|---|
