ICCJ. Decizia nr. 9516/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 900 din 18 mai 2005 Tribunalul Botoșani, secția civilă, a admis cererea formulată de reclamantul L.G. și a obligat pârâtul Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice să îi acorde măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești în sumă totală de 884.000.000 lei, pentru imobilul casă și teren din Botoșani, preluat abuziv și care nu mai poate fi restituit în natură.
Prin aceiași sentință a fost respinsă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu Prefectura județului Botoșani.
în motivarea sentinței s-a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, în calitatea lor de moștenitori ai defunctului L.C. și B.Z., care au fost proprietarii imobilului (casă și 1022 mp teren aferent) situat în C., preluat în proprietatea statului în mod abuziv prin naționalizare, pentru ca, ulterior, prin decizia nr. 63/1950 să fie trecut în administrarea IGO Botoșani și mai apoi, prin Decretul nr. 137 din 19 mai 1987, să fie expropriat, construcțiile fiind demolate, iar terenul afectat edificării unor blocuri de locuințe.
Ca atare, cum în prezent imobilul nu mai poate fi restituit în natură, instanța a constatat că, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 16 alin. (1) și art. 36 alin. (12) din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești în cuantum de 884.000.000 lei, astfel cum acesta a fost stabilit de Prefectura Județului Botoșani fără a fi contestat de către părțile litigante.
Prin decizia civilă nr. 965 din 4 noiembrie 2005 Curtea de Apel Suceava, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
în motivarea deciziei s-a reținut că excepția de prematuritate a cererii deduse judecății de către apelant nu poate fi primită atâta timp cât reclamanții au formulat notificare în procedura administrativă reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, notificare la care nu a primit timp de 4 ani nici un răspuns, fapt care îi îndreptățește să acționeze în justiție pentru recunoașterea drepturilor sale, nefiind posibil a se lăsa la latitudinea autorităților statului alegerea momentului pentru a emite o decizie cu privire la pretențiile reclamanților.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice invocând incidente art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului pârâtul susține că hotărârile pronunțate de instanțele de fond sunt "în prezent în neconcordanță" cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Susține recurenta că dispozițiile art. 29-31 din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a reținut că are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, act normativ prin care s-a statuat referitor la competența de acordare a măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite în sensul că aceasta aparține Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la nivelul căreia ființează Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sens în care solicită introducerea acestor persoane juridice în locul său în cauza dedusă judecății.
Reiterează recurenta și excepția prematurității cererii deduse judecății, apreciind că atâta timp cât cu privire la notificarea formulată de reclamanți în procedura administrativă nu a fost emisă o dispoziție sau decizie se impunea respingerea cererii deduse judecății ca fiind prematur formulată precum și faptul că reclamanții erau îndreptățiți conform art. 11 alin. (8) din lege să primească cel mult măsuri reparatorii prin echivalent și nu despăgubiri bănești.
Recursul nu este fondat.
în drept, regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, act normativ care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Potrivit reglementării menționate, persoanele îndreptățite la restituirea în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii prin echivalent a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, în sensul art. 2 din lege, prealabil declanșării procedurii judiciare, au obligația de a notifica, în termenul prevăzut de lege, persoana juridică deținătoare căreia îi vor transmite actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și, atunci când este cazul, pe cele care le atestă calitatea de moștenitori.
Corelativ legiuitorul a instituit în sarcina unității deținătoare a imobilului, prin dispoziția art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în red. actuală) obligația de a răspunde notificării în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare printr-o decizie ori dispoziție motivată.
Procedura administrativă prevăzută de art. 22 din lege este obligatorie însă nefinalizarea acesteia în termenele, condițiile și formele impuse prin lege, nu se constituie, astfel cum greșit interpretează recurentul, într-un impediment în declanșarea de către persoana îndreptățită a procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins.
Or, în speță, reclamantul a respectat obligațiile stabilite în sarcina sa în cadrul procedurii administrative, adică a notificat cererea lor conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 Primăriei Municipiului Botoșani și Prefecturii Județului Botoșani la data de 30 mai 2001 și aceste notificări, conform alin. (4) al aceluiași articol (în redactarea actuală a legii) fac dovada deplină în fața oricărei autorități a respectării termenului prevăzut de alin. (1).
Dat fiind refuzul pârâților de a soluționa cererea în cadrul procedurii administrative, concretizat prin lipsa deciziei ori dispoziției pe care avea obligația de a o emite în termenul mai sus arătat, în mod corect, reclamanții au declanșat procedura judiciară, știut fiind că accesul la justiție este liber și nu poate fi restricționat în nici un fel, cu atât mai puțin prin impunerea așteptării finalizării unei proceduri administrative al cărei termen a expirat.
Pentru considerentele arătate, reținând că în situațiile în care unitățile deținătoare nu se conformează obligației de a răspunde în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 notificării transmise, în sensul că nu emit dispoziție/decizie motivată care să poată fi contestată în justiție, persoana interesată se poate adresa instanțelor judecătorești pentru a solicita fie obligarea unității deținătoare să se pronunțe asupra cererii notificate, fie intervenția instanței în scopul valorificării drepturilor pretinse prin cererile notificate, înalta Curte constă că nu poate primi excepția prematurității cererii deduse judecății invocată de recurent și justificată pe un asemenea argument de interpretare a legii.
Referitor la critica privind categoria de măsuri reparatorii pe care reclamanți sunt îndreptățiți să le primească, critică care a fost invocată pentru prima oară în recurs, înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Mai întâi că această critică nu a fost formulată de recurent în apel și, în consecință, nu a făcut obiectul analizei acestei instanțe.
Mai apoi, este de observat că prin dispozițiile art. 33 din Legea nr. 247/2005, act normativ adoptat în cursul judecății apelului, au fost abrogate dispozițiile capitolului 5 din Legea nr. 10/2001 prin care se reglementa categoria de "Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești".
Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles întradevăr să instituie un alt regim juridic cât privește modalitatea de stabilire și de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat și care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, stabilind atribuții în acest sens în sarcina Autorității Naționale Pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Fără a face aprecieri cu privire la inconsecvența legiuitorului în instituirea reglementărilor aplicabile imobilelor care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 din punct de vedere al accesibilității și previzibilității atât pentru destinatarul cât și pentru interpretul normei de drept, înalta Curte urmează a constata că, din economia reglementării prevăzute de titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că hotărârile judecătorești prin care s-a stabilit dreptul persoanelor îndreptățite de a le fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent, indiferent de felul acestora, adică inclusiv cele sub formă de despăgubiri bănești cum este și cazul celei pronunțate în prezenta cauză, urmează a fi valorificate în procedura prevăzută prin Legea nr. 247/2005, adică prin solicitarea emiterii unui titlul de despăgubire Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cum, însă, în procedura dedusă judecății în prezenta cauză instanțele de fond erau abilitate, în raport de limitele investirii și dispozițiile legale în vigoare la data judecății, să verifice și să stabilească dreptul reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat, adică dreptul acestuia de a primi o reparație efectivă pentru prejudiciului suferit și dată fiind situația juridică a imobilelor în litigiu, înalta Curte reține că statul, prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice, se justifica a fi chemat în judecată în calitate de pârât pentru a-și putea face apărările corespunzătoare cu privire la caracterul abuziv sau nu al preluării imobilelor în litigiu, respectiv cu privire la temeinicia și legalitatea cererii în reparație formulată de reclamant.
Mai mult, referitor la competențele instituite prin Legea nr. 247/2005 în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor/ Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, autorități aflate în subordinea Guvernului României, este de observat că legiuitorul a limitat aceste competențe în cazul notificărilor deja soluționate doar la reverificarea legalității soluției de respingere a cererii de restituire în natură și la efectuarea în anumite situații a evaluării finale în baza căreia va fi emis titlul de despăgubire, și respectiv la executarea efectivă a acestuia, în formele prevăzute prin acest act normativ, în numele și pentru Statul Român.
Așa fiind, cum în cauză hotărârile date de instanțele de fond au fost pronunțate cu respectarea dispozițiilor legale incidente la momentul judecății și în raport de limitele investirii și cum acestea sunt opozabile, în condițiile legii, și eventualilor succesori ai părților litigante, înalta Curte, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, care în parte se substituie iar în parte le completează pe cele reținute de instanța de apel, a constatat că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9626/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9369/2006. Civil → |
|---|
