ICCJ. Decizia nr. 961/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 961.
Dosar nr. 1728/2/200.
Şedinţa din 23 noiembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 635/F din 14 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, în raport cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi a respins ca inadmisibilă cererea privind constatarea refuzului nejustificat al Primăriei municipiului Bucureşti de a răspunde notificării nr. 796 din 14 februarie 2002, formulată de reclamanţii N.E.D. şi M.M., în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general.
S-a admis excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins ca inadmisibilă cererea privind obligarea pârâtelor să restituie reclamanţilor în natură imobilul situat în Bucureşti, formulată în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului Bucureşti şi SC M. SA.
A fost respinsă ca inadmisibilă şi cererea privind obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti să pună pe reclamanţi în posesia imobilului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii au cerut să se constate refuzul nejustificat al Primăriei municipiului Bucureşti de rezolvare a notificării formulate de aceştia, însă refuzul de a răspunde la notificare fiind o situaţie de fapt, cererea de a se constata acest refuz este inadmisibilă.
Legea nr. 10/2001 stabileşte procedura care trebuie urmată pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor ce fac obiectul de reglementare al acestei legi, iar instanţele judecătoreşti nu au competenţa directă de a soluţiona cererile de restituire, neputându-se substitui persoanelor cărora legea le conferă competenţa de a soluţiona litigiile născute ca urmare a aplicării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 62/A din 24 martie 2004, a admis apelul declarat de reclamanţi, a anulat sentinţa pronunţată de tribunal şi, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a suspendat judecata cauzei.
Instanţa de apel a reţinut că la tribunal reclamanţii au primit termen în cunoştinţă, în şedinţă publică, la data de 18 martie 2003 şi respectiv la data de 25 martie 2003, când s-au prezentat prin avocat. De aceea, nu au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la citarea părţilor.
În mod greşit însă tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea privind constatarea refuzului nejustificat al Primăriei municipiului Bucureşti de a răspunde la notificare, considerând că acţiunea se întemeiază pe art. 111 C. proc. civ. Cererea nu îşi are temeiul în acest text, „fiind mai degrabă o solicitare de natură contencioasă".
În privinţa cererilor care au ca obiect restituirea în natură şi punerea în posesie, se reţine că greşit tribunalul le-a respins ca inadmisibile, fără să pună în discuţie aplicabilitatea art. 47 din Legea nr. 10/2001, care arată, în alin.1, că prevederile acestei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea prezentei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC M. SA, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 9121 din 11 noiembrie 2005 a admis recursul şi a modificat Decizia atacată, în sensul că a fost înlăturată măsura suspendării şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Instanţa de recurs a reţinut că art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în speţă. Textul a introdus în legislaţia civilă un nou caz de suspendare a judecăţii, diferit de cazurile generale de suspendare reglementate de Codul de procedură civilă. Suspendarea având ca premisă existenţa unei acţiuni civile în curs de judecată, adică un proces pornit direct în justiţie, nelegal instanţa de apel a oprit cursul judecăţii, aplicând art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Primind dosarul, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 161/A din 24 mai 2006, a soluţionat pricina în fond, respingând, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi SC M. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că reclamanţii au cerut, prin notificare, să le fie restituit în natură imobilul situat în Bucureşti, însă primul capăt de cerere este neîntemeiat, pentru că nu s-a făcut dovada că Primăria municipiului Bucureşti a refuzat să soluţioneze notificarea. Din actele depuse la dosar rezultă că oficiul restituiri în natură din cadrul primăriei a cerut reclamanţilor să depună înscrisuri în vederea soluţionării dosarului nr. 24377, iar apelanţii-reclamanţi nu au făcut dovada că au comunicat intimatei actele menţionate în cerere: istoric de rol fiscal, situaţia juridică emisă de ICRAL, acte de stare civilă.
În privinţa cererii de restituire în natură a imobilului, se reţine că imobilele situate în str. M., fostă proprietate a numitei M.G., respectiv M.C., au fost preluate de stat prin hotărârile date de Tribunalul popular, în baza Decretului nr. 111/1951 şi a Decretului nr. 224/1951, iar prin Decizia nr. 243/1977, emisă de Sfatul popular al municipiului Bucureşti, construcţia şi terenul aferent au trecut din administrarea I.C.A.L.F. în administrarea Corpului de şantiere construcţii montaj nr. 2.
Ulterior imobilul a fost transmis pârâtei SC M. SA, care a fost înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990, prin preluarea activului şi pasivului de la A.C.M., fiind privatizată în anul 2001, conform contractului de vânzare, de acţiuni nr. B.057 din 14 decembrie 2001, încheiat între A.P.A.P.S. şi SC R.I. SRL, pentru pachetul majoritar de acţiuni reprezentând 89,96% din valoarea capitalului subscris al societăţii.
Întrucât imobilul este evidenţiat în patrimoniul acestei societăţi comerciale, devin incidente prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în raport de care nu pot fi restituie în natură imobilele evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale privatizate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii care, invocând art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
- Hotărârea atacată este dată cu încălcarea formelor de procedură şi a dispoziţiilor imperative înscrise în art. 107 C. proc. civ., deoarece apelanţii au fost citaţi la o adresă unde se află un alt cabinet de avocatură, iar cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, formulată la primul termen de judecată, a fost respinsă în mod nelegal.
Arată recurenţii, că nu au avut parte de un proces echitabil, pentru că pricina nu a fost dezbătută în fond, iar la instanţa de recurs nu se poate administra decât proba cu înscrisuri.
- Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii, pentru că, deşi se reţine că s-a făcut dovada că reclamanţii sunt moştenitorii foştilor proprietari, se respinge ca neîntemeiată cererea formulată de aceştia.
Primul capăt de cerere care priveşte refuzul nejustificat al Primăriei Bucureşti de a răspunde la notificarea nr. 796 din 14 februarie 2002 a fost respins, deşi există dovezi că au depus toate diligenţele, anterior suspendării cauzei şi până la pronunţarea hotărârii, iar instanţa de apel nu a dat apelanţilor posibilitatea să facă dovada că au depus la primărie toate actele.
Susţin recurenţii, că instanţa de apel nu a „calificat corect" poziţia primăriei de a nu răspunde la notificarea transmisă la data de 14 februarie 2002, până la data pronunţării deciziei, 24 mai 2006 şi nu s-a conformat prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. „pentru a ajuta desăvârşirea dezbaterilor pe fondul cauzei".
Se arată că aşa-zisul act de privatizare este încheiat la data de 14 decembrie 2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că SC M. SA este o creaţie a Primăriei municipiului Bucureşti, printr-un interpus, SC R.I. SRL.
- Greşit reţine instanţa de apel că sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (art. 29 din Legea republicată). Textul nu prevede că instanţa respinge notificarea ci „în cel mai rău caz" soluţia este aceea că persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii.
Recurenţii cer să se admită recursul, să se constate refuzul nejustificat al Primăriei municipiului Bucureşti de a răspunde la notificare şi să fie obligate pârâtele la plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Analizând recursul, în limita criticilor formulare care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., se constată că este fondat.
Critica privitoare la nelegala citare a recurenţilor-apelanţi pentru termenul când s-a soluţionat pricina nu este întemeiată.
În declaraţia de apel, apelanţii N.E.D. şi M.M.V. şi-au indicat domiciliul ales la sediul profesional al avocaţilor iar, potrivit dovezilor de îndeplinire a procedurii de citare aflate la filele 44 şi 45 din dosarul instanţei de apel, au fost citaţi la domiciliul ales, indicat de aceştia.
Faptul că la adresa indicată era un alt cabinet de avocatură decât cel al apărătorului ales, nu atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa a dispus ca citarea să se facă la adresa indicată în declaraţia de apel, iar procedura de citare s-a îndeplinit la această adresă, cu respectarea prevederilor art. 85 şi urm. C. proc. civ.
Neîntemeiată este şi susţinerea că instanţa în mod greşit a respins cererea de amânare formulată pentru termenul din 17 mai 2006.
La dosar nu se află vreo cerere formulată de apelanţi, prin care să se solicite amânarea judecăţii, iar, potrivit încheierii de dezbateri întocmită pentru termenul din 17 mai 2006, instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunei cereri de amânare, în sensul respingerii ei.
Sunt însă incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece greşit s-a reţinut că Primăria municipiului Bucureşti nu este în culpă pentru nesoluţionarea notificării şi că sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001. (art. 29 din Legea modificată)
Conform susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Primăriei municipiului Bucureşti i-a fost adresată notificarea nr. 796 din 14 februarie 2002 (notificarea nu este depusă la dosar), iar instituţia notificată nu a soluţionat cererea până în prezent şi nici nu a susţinut că ar fi transmis notificarea către unitatea deţinătoare.
Adresa emisă de oficiul restituiri în natură din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti, în cursul procesului, când pricina se afla în apel, nu este de natură să excludă refuzul nejustificat al intimatei de a soluţiona notificarea, deoarece, la data emiterii adresei, la dosar fuseseră depuse actele de care recurenţii au înţeles să se folosească în cauză.
În privinţa regimului juridic al imobilului, greşit prin hotărârea atacată s-a reţinut că sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Textul, în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate, stabileşte dreptul la despăgubiri al persoanelor îndreptăţite pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate „altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) şi (2)" şi faptul că în asemenea situaţii oferta de despăgubiri se face de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.
Pentru a se stabili dacă sunt incidente prevederile art. 29 din lege, acest text trebuie coroborat cu art. 20 alin. (1) şi (2), care dispune „Imobilele-terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută".
Textul citat stabileşte care sunt unităţile obligate la restituirea în natură a imobilului, iar art. 29 din Legea nr. 10/2001 priveşte numai imobilele deţinute de o societate comercială, care nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 20, în sensul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era integral privatizată, sau statul, o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă era asociat minoritar, iar valoarea acţiunilor sau a părţilor sociale era mai mică decât valoarea imobilului a cărui restituire în natură se cere.
În prezenta cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC M. SA nu era însă privatizată integral. Statul deţinea 89,96% din valoarea capitalului social, reprezentând un număr de 181.496 acţiuni cu o valoare de 145.599 lei fiecare.
Aceste acţiuni, în valoare totală de 26.425.636.104 lei, au fost vândute de A.P.A.P.S. şi cumpărate de intimata pârâtă SC M. SA la data de 14 decembrie 2001, conform contractului nr. B 057, aflat la filele 57 şi urm. din dosarul tribunalului.
Prin urmare, SC M. SA este unitate obligată la restituire, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar în cauză nu sunt incidente prevederile art. 29 din lege, cum greşit s-a reţinut prin Decizia atacată.
Respingând cererea pentru acordarea de măsuri reparatorii, doar prin aplicarea greşită a art. 29 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel nu s-a pronunţat cu privire la măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi recurenţii-reclamanţi, în raport cu prevederile art. 7 şi urm. din Legea nr. 10/2001 şi nu a stabilit deplin situaţia de fapt la care să poată fi aplicate aceste prevederi.
La dosar nu există notificarea nr. 796 din 14 februarie 2002, indicată în acţiune şi nici actele anexate la notificare. De asemenea, nu au fost depuse sentinţele nr. 9148/1958 şi nr. 2433/1955 pronunţate de Tribunalul Popular al raionului Tudor Vladimirescu, invocate de intimate ca fiind hotărârile judecătoreşti prin care au fost preluate imobilele, în baza Decretului nr. 224/1991 şi a Decretului nr. 111/1951. Nu s-a stabilit dacă pârâta Primăria municipiului Bucureşti a transmis notificarea unităţii deţinătoare, pârâta SC M. SA, şi nu au fost identificate imobilele solicitate prin notificarea formulată de reclamanţi.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanţi va fi admis, se va casa hotărârea atacată şi se va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere mijloacele de apărare invocate de părţi şi se va administra probatoriul necesar pentru stabilirea dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru imobilele indicate în notificare, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii N.E.D. şi M.M. Victor împotriva deciziei nr. 161/A din 24 mai 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care o casează.
Trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9602/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 962/2006. Civil → |
|---|
