ICCJ. Decizia nr. 2229/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. 6802 din 9 septembrie 2005, reclamanții B.E., B.A.V.C., B.G.E., D.F.E., D.F.C.D. și L.S.C. au solicitat instanței în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și B.I., ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că apartamentul nr. 6 din imobilul situat Cluj-Napoca, a fost preluat abuziv de către Statul Român în sensul dispozițiunilor art. 2 lit. g) sau h) din Legea nr. 10/2001, să dispună restituirea acestuia în natură către debitoarea reclamanților, pârâta B.I., unica moștenitoare a fostei proprietare tabulare B.M. fostă R.; să se constate că reclamanții în calitate de moștenitori ai lui B.V. sunt titularii unui drept de creanță ce s-a născut în patrimoniul acestuia ca urmare a încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 și a actului juridic intitulat contract de vânzare-cumpărare din 10 august 1950, drept corelativ obligației autoarei pârâtei de a transmite proprietatea prăvăliei din apartamentul susmenționat; să se pronunțe o hotărâre în temeiul art. 1073,art. 1077 C. civ. care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul menționat; să se dispună radierea din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu și înscrierea dreptului reclamanților în C.F.
în subsidiar, în cazul în care se va aprecia ca restituirea în natură nu este posibilă către B.I., în temeiul art. 7 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent direct către reclamanți, întrucât autorul acestora și-a îndeplinit integral obligația de plată a prețului, iar prin convenție s-a stabilit ca despăgubirea cuvenită ca urmare a naționalizării să fie încasată de autorul reclamanților, în calitate de cumpărător.
Obiectul cererii a fost evaluat la 3.441.000.000 lei.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui B.I. și B.V.V., descendenții lui B.V. Acesta din urmă a încheiat cu autoarea pârâtei B.I., B.M. fostă R., cele două contracte susmenționate în petitul acțiunii, cel de-al doilea contract putând fi calificat ca o variantă a antecontractului inițial, modificând prețul în așa fel încât suma apare ca fiind integral achitată. Prin plata integrală a prețului vânzării, obligația de "a face" instituită prin antecontract în sarcina promitentei vânzătoare s-a transformat într-o obligație de "a da" - respectiv de a transmite dreptul de proprietate.
în aceste condiții, cererea are caracterul unei acțiuni oblice prin care reclamanții urmăresc să readucă bunul ce a făcut obiectul celor două convenții în patrimoniul debitoarei, respectiv a succesoarei promitentei vânzătoare.
Dreptul de a cere restituirea în natură, ce aparținea pârâtei B.I., putea fi exercitat prin depunerea notificării prevăzută de lege până la 14 februarie 2002.
Dincolo de acest moment, reclamanții sunt îndreptățiți să considere atitudinea acesteia ca fiind pasivă și să promoveze prezenta acțiune.
Se apreciază că reclamanții nu se pot încadra în categoria persoanelor îndreptățite la restituire prin parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că unica modalitate prin care pot valorifica dreptul debitoarei lor este acțiunea în revendicare, promovată în fața instanțelor judecătorești.
Se precizează de reclamantă că prin contractul de vânzare-cumpărare, părțile au convenit că la momentul îndeplinirii condiției suspensive, adică la momentul în care bunul iese din patrimoniul statului revenind în circuitul civil, acesta să intre direct în patrimoniul cumpărătorilor. Condiția suspensivă s-a îndeplinit odată cu apariția Legii nr. 10/2001.
Capătul subsidiar de cerere este motivat prin îndeplinirea obligației de plată a prețului de către B.V. și prin faptul că părțile au convenit asupra modului în care vor fi suportate riscurile naționalizării, în sensul că s-a stipulat posibilitatea cumpărătorului de a face demersuri pentru a i se desnaționaliza și pentru a intra în posesiunea imobilului.
Acțiunea a fost fondată pe dispozițiunile art. 974,art. 977,art. 1073-1077 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998,art. 1 H.G. nr. 11/1997, Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 498/2002.
La data de 16 septembrie 2005 s-a depus o cerere completatoare și modificatoare de către reclamanta B.E., extinzându-se obiectul cererii și cu privire la cealaltă prăvălie, cea situată direct în vecinătatea casei cu nr. 20 din str. M., ce face parte integrantă din apartamentul nr. 6. Sunt reluate aceleași susțineri cu privire la această prăvălie, invocându-se în plus antecontractul de vânzare-cumpărare din 21 februarie 1950 și contractul de vânzare-cumpărare din 26 aprilie 1950.
La termenul din 1 noiembrie 2005, reclamanții au formulat o cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauză a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, întemeindu-se în drept pe dispozițiile art. 13,art. 14,art. 16 și urm. din titlul VII al Legii nr. 247/2005, dată fiind competența exclusivă a acestui organism în stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001. Se indică faptul că această entitate are legitimare procesuală pasivă în privința petitului subsidiar al acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 379 din 4 aprilie 2006 Tribunalul Cluj, a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a petitelor 1-4 din acțiune și completarea de acțiune, declinându-și competența de soluționare a acestor petite în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.
Admițând excepția inadmisibilității acțiunii, privind petitul subsidiar din acțiune și completator, pe care îl respinge ca inadmisibil, tribunalul a respins cererea privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent către reclamanții B.L., B.A., V.C., B.G.E., D.F.C.D. și L.S.C. în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a concluzionat că este competent să judece în primă instanță numai litigiile date în mod expres în competența sa prin art. 26 alin. (1) și art. 30 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și litigiile legate de aplicarea Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a reținut o anumită inconsecvență din partea reclamanților în privința temeiului juridic al acțiunii, aceștia făcând referire atât la dispozițiile art. 974,art. 1073-1077C. civ. cât și la dispozițiunile Legii nr. 10/2001.
Inconsecvența decurge din afirmațiile pe care reclamanții le fac în petitul acțiunii, atunci când susțin că nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite la restituire în baza Legii nr. 10/2001 și că au formulat acțiunea oblică în urma constatării pasivității debitoarei lor, despre care arată că nu a urmat procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 și cu toate acestea reclamanții invocă în drept dispozițiunile acestei legi.
în aceste condiții tribunalul a aplicat dispozițiile de drept comun, prevăzute de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și în consecință și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei, deoarece reclamanții nu se prevalează de o notificare personală sau a debitoarei lor formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ci își justifică acțiunea și admisibilitatea acesteia tocmai prin faptul că debitoarea nu ar fi formulat o atare notificare în baza Legii nr. 10/2001, sens în care reclamanții revendică în baza dreptului comun imobilul în litigiu. Mai mult, reclamanții combătând excepția de necompetență materială a tribunalului, nu se întemeiază pe dispozițiile de excepție ale Legii nr. 10/2001, ci se raportează la valoarea celor două imobile care fac obiectul acțiunii principale și aceleia completatoare.
Instanța a înlăturat susținerea reclamanților, potrivit căreia competența se determină în raport de valoarea totală a celor două imobile, considerând că întrucât cererile nu au o cauză comună, fiecare cerere își păstrează individualitatea.
în privința petitului subsidiar din cadrul acțiunii inițiale și completatoare, tribunalul a reținut că îi revine competența materială de soluționare, dat fiind întemeierea acestuia pe dispozițiunile Legii nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. în cadrul competenței sale, Tribunalul a admis excepția de inadmisibilitate a petitului, în condițiile în care reclamanții nu au îndeplinit procedura prealabilă administrativă, reținând că nu sunt persoane îndreptățite.
Soluționând acest petit subsidiar, tribunalul a concluzionat că nu apreciază prorogarea legală de competență prevăzută de art.17 C. proc. civ., deoarece petitul subsidiar nu se află în legătură de accesorialitate cu petitul principal, iar caracterul subsidiar indicat de reclamanți se referea la precizarea vizând restituirea în natură a imobilului către pârâtă. în cauză nu se poate susține că acordarea despăgubirilor prin echivalent reclamanților ar depinde de restituirea imobilului către pârâta B.I.
Curtea de Apel Cluj prin decizia nr. 279/A din 15 septembrie 2006 a admis apelul reclamanților, a desființat sentința civilă nr. 379 din 4 aprilie 2006 a Tribunalului Cluj și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că reclamanții au investit instanța cu o acțiune având un caracter complex: primul petit vizează restituirea unui imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 iar petitele 2 și 3 vizează valorificarea drepturilor reclamanților ce decurg din antecontractele încheiate de antecesoarea pârâtă B.I., în favoarea căreia reclamanții solicită restituirea în natură a imobilului.
Petitul principal este restituirea imobilului în favoarea pârâtei B.I., ca persoană îndreptățită să beneficieze de dispozițiunile Legii nr. 10/2001. Celelalte petite au ca obiect o acțiune oblică și de executare în natură a antecontractelor de vânzare-cumpărare și sunt efectuate de reclamanți în scopul de a-și justifica interesul și calitatea în promovarea acțiunii, ca urmare a pasivității debitoarei-pârâte.
Pentru primul petit, competența este stabilită de Legea nr. 10/2001 în favoarea tribunalului, iar pentru petitele privind acțiunea oblică, competența materială este aceea de drept comun unde importanța determinantă o are valoarea obiectului dedus judecății.
Chiar în ipoteza în care s-ar aplica dispozițiile competenței materiale după valoare, instanța de fond a greșit declinându-și competența în favoarea judecătoriei, deoarece inițial reclamanții au solicitat restituirea apartamentului nr. 6 evaluat la 3.441.000.000 lei și apoi și-au completat acțiunea solicitând și o prăvălie ce face parte din același apartament și care a fost evaluată la 2.030.000.000 lei, astfel că valoarea apartamentului compus din 2 prăvălii, 9 ateliere, 2 camere depășește valoarea de 5.000.000.000 lei, care atrage competența materială a tribunalului.
De asemenea curtea a concluzionat că tribunalul este competent să soluționeze și capătul de acțiune subsidiar și că sentința apelată prin care tribunalul a disociat acțiunea principală de aceea subsidiară suferă de o contradicție esențială, întrucât aplicând principiul accesorium sequatur principale este logic că dacă instanța nu era competentă să soluționeze petitele principae nu era competentă să soluționeze nici petitele subsidiare, deoarece în petitul principal se solicită restituirea în natură a apartamentului nr. 6 iar în petitul subsidiar acordarea pentru același apartament a măsurilor reparatorii.
împotriva deciziei a declarat recurs Comisia Centrală pentru atribuirea despăgubirilor invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
în motivarea recursului se arată că acțiunea reclamanților are caracter de revendicare, valorificată pe calea acțiunii oblice, deoarece nu există nici o legătură între capetele principale și cele subsidiare de acțiune.
în condițiile în care reclamanții nu au recurs în termenul legal la îndeplinirea procedurii prealabile, aceștia nu-și pot întemeia acțiunea pe dispozițiunile Legii nr. 10/2001.
Și capetele subsidiare de acțiune, prin care reclamanții solicită acordarea măsurilor reparatorii, în cazul nerestituirii imobilului în natură, vizează tot dispozițiunile Legii nr. 10/2001.
Acordarea acestor măsuri reparatorii reclamanților este inadmisibilă în raport de titlul VII din Legea nr. 247/2005, aspect în privința căruia Tribunalul s-a pronunțat pe fond.
Soluția adoptată de instanța de apel este fundamentată pe greșita admitere a excepției invocate, deoarece acest aspect ar fi putut duce la o desființare totală a sentinței primei instanțe.
Recurenta contestă introducerea sa în cauză, motivat de faptul că procedura administrativă prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia are competența de a emite decizii conținând titlul despăgubirilor, nu poate fi urmată în absența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, și prin finalizarea acesteia prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate.
Ca urmare, Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor a solicitat admiterea recursului și casarea parțială a hotărârii recurate în sensul menținerii soluției instanței de fond privitoare la solicitările reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii (soluție ce constă în admiterea excepției de inadmisibilitate a capătului subsidiar al cererii introductive) și desființării parțiale a sentinței numai în ceea ce privește stabilirea instanței competente să judece capetele 1-4 din cererea introductivă.
Recursul este nefondat.
Așa cum a reținut instanța de apel acțiunea reclamanților are un caracter complex. Ea vizează restituirea în natură a imobilului naționalizat, care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare, către pârâta B.I., ca persoană îndreptățită să beneficieze de dispozițiunile Legii nr. 10/2001, iar acțiunea oblică reprezintă mijlocul de asigurare a executării în natură a contractului, față de atitudinea pasivă a debitoarei vânzătoare. Acțiunea oblică justifica interesul și calitatea reclamanților de a solicita în numele și pentru pârâta debitoare acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitatea acesteia de persoană îndreptățită.
Executarea în natură a obligațiilor contractuale ce îi revin debitoarei B.I. este condiționată de valorificarea drepturilor acesteia la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în privința imobilului naționalizat, care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Este deci evident că soluționarea acțiunii oblice este subordonată soluției din acțiunea principală, restituirea imobilului către B.I., persoană îndreptățită, în temeiul Legii nr. 10/2001. Temeiul juridic al acțiunii principale, Legea nr.10/2001, arătat explicit de reclamanți în acțiunea introductivă, atrage competența materială a secției civile a tribunalului.
Faptul că reclamanții nu se prevalează de o notificare personală sau a debitoarei lor, nu poate schimba obiectul primului petit, deoarece aspectele legate de procedura prealabilă administrativă țin de fondul cauzei și nu de obiectul petitului, care determină competența materială a instanței, iar instanța, în temeiul art. 130 C. proc. civ. nu putea schimba obiectul petitului fără a încălca principiul disponibilității.
Așadar, corect instanța de apel a încadrat temeiul juridic al acțiunii principale în dispozițiunile Legii nr. 10/2001 (la care s-au referit și reclamanții în acțiunea introductivă) de natură a atrage competența materială în primă instanță a tribunalului.
în privința celorlalte capete de acțiune, care au un caracter accesoriu, competența revine prin prorogare, în temeiul art. 17 C. proc. civ. tot tribunalului.
Aspectele legate de competența Comisiei Centrale de acordarea despăgubirilor, în mecanismul procedurii administrative de executare, instituit de titlul VII din Legea nr.247/2005, țin de fondul cauzei și depășesc cadrul deciziei recurate, care vizează competența instanței chemată să soluționeze litigiul.
Corect Curtea de apel a anulat sentința tribunalului, referitoare la respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent către reclamanți. O atare soluție conține în sine o contradicție a dispozițiunilor sentinței, întrucât pe de o parte tribunalul se consideră necompetent să soluționeze acțiunea principală pe considerentul că aceasta nu-și are temeiul în Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte soluționează petitul subsidiar, pe excepția de inadmisibilitate legată de neefectuarea procedurii prealabile administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Nici în condițiile competenței materiale de soluționare a cauzei de tribunal, astfel cum această competență a fost stabilită prin decizia nr. 279/A din 15 septembrie 2006, soluția respingerii cererii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent către reclamanți nu poate fi menținută, așa cum solicită recurenta, deoarece acest petit fiind subsidiar soluționarea sa presupune și depinde de soluția pe fond a acțiunii principale, dată de curte în competența tribunalului, în primă instanță.
în raport de cele de mai sus, criticile formulate de Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, în recursul declarat sunt nefondate, considerent pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul acesteia a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2322/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2190/2007. Civil → |
|---|
