ICCJ. Decizia nr. 2230/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2230
Dosar nr. 3935/33/200.
Şedinţa publică din 9 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 august 2005, reclamanţii B.N., B.A. şi G.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, repunerea în termenul legal de atacare a dispoziţiei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 şi ulterior, anularea acestei dispoziţii înregistrată sub nr. 1661/2001 cu privire la cuantumul despăgubirilor. S-a solicitat totodată obligarea pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită o nouă dispoziţie în care să se prevadă expres valoarea imobilului notificat, valoarea despăgubirilor ce urmează a fi dedusă şi valoarea măsurilor reparatorii efectiv acordate, în mod separat pentru teren şi pentru construcţie.
În motivarea cererii de repunere în termen, reclamanţii au arătat că dispoziţia atacată a fost comunicată doar reclamantei G.M., care, în perioada 4 iulie-25 august 2005, interval de timp în care s-a comunicat dispoziţia, s-a aflat în concediu de odihnă fiind plecată de la domiciliu, astfel încât nu a putut lua cunoştinţă de conţinutul actului în termenul legal de contestare a acesteia.
Cât priveşte fondul cauzei, au învederat că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială pentru imobilul solicitat, situat în municipiul Cluj-Napoca, casă şi teren, imobil expropriat în anul 1983 şi pentru care s-a plătit o despăgubire în valoare de 80.907 lei.
Deşi prin dispoziţia atacată s-a recunoscut reclamanţilor dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii, cuantumul măsurilor reparatorii evaluat la suma de 1.112.723.264 lei nu a fost în mod corect stabilit, separat pentru teren şi pentru construcţie, nu a fost stabilită suma ce urmează a fi încasată efectiv de către reclamanţi, menţionându-se doar că din valoarea imobilului se va scădea valoarea actualizată a despăgubirilor încasate la data preluării de către stat.
Reclamanţii au contestat de asemenea şi valoarea imobilului stabilită în etapa administrativă a procedurii şi care este mult inferioară valorii reale de circulaţie a bunului.
Prin sentinţa civilă nr. 534 din 15 iunie 2006 a Tribunalului Cluj a fost admisă cererea de repunere în termen şi admisă în parte cererea introductivă. A fost anulată dispoziţia nr. 16101 din 5 iulie 2005 emisă de pârâtul Primarul municipiul Cluj-Napoca cu privire la cuantumul despăgubirilor.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi respinsă plângerea faţă de această pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, ca reale susţinerile reclamanţilor privind imposibilitatea obiectivă în exercitarea căii de atac a contestaţiei, astfel încât, constatând îndeplinite cerinţele art. 103 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., s-a apreciat ca depusă în termen cererea introductivă.
Cu privire la fondul cauzei s-a reţinut că, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, competenţa de stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei Primului Ministru, aşa încât, evaluarea terenurilor solicitate, prin lucrările de specialitate efectuate în cauză, nu mai poate fi reţinută, instanţa de judecată fiind lipsită de atributul stabilirii valorii despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 355/A/2006 din 12 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj, a fost admis în parte apelul reclamanţilor şi schimbată în parte sentinţa primei instanţe.
A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca să emită o nouă dispoziţie de soluţionare a notificării reclamanţilor, care să cuprindă valoarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru întreg imobilul, ţinând seama de valoarea actualizată a despăgubirilor primite la expropriere, în cuantum de 80.907 lei, din care 80.000 lei pentru casă şi 907 lei pentru teren. A fost respins ca nefondat apelul pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca şi menţinute restul dispoziţiilor deciziei.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că reclamanţii sunt pe deplin îndreptăţiţi să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia şi terenul expropriate, valoarea acestora urmând să fie stabilită în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 10/2001 republicată, urmând ca din această valoare să se scadă, conform alin. (7) al aceluiaşi articol, valoarea actualizată a despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii, separat pentru construcţie şi teren.
Împrejurarea că în faţa primei instanţe au fost efectuate expertize pentru evaluarea atât a construcţiei cât şi a terenului, este irelevantă cauzei, întrucât în actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, stabilirea efectivă a despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, respectiv a măsurilor reparatorii în echivalent, este apanajul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu a instanţelor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând obligarea pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca la emiterea unei noi dispoziţii prin care să se stabilească despăgubiri băneşti în cuantum de 157.277 RON pentru construcţie şi 129 979, 59 RON pentru teren.
În dezvoltarea motivelor de recurs, care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu s-a pronunţat în concret asupra despăgubirilor ce li se cuvin. În acest fel, pârâtul poate emite o dispoziţie în care ar consemna o valoare apreciată de acest pârât ca fiind reală, factor generator de alte procese.
Au învederat că dispoziţia atacată a fost emisă anterior datei de intrare în vigoare a Legii nr. 247/2005 astfel încât nu-i sunt aplicabile prevederile acestei legi.
De asemenea, actul normativ menţionat face o distincţie clară între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii şi cele ce nu au fost încă soluţionate şi care vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale însoţite de dispoziţiile conţinând propuneri motivate de acordare a despăgubirilor.
Aceasta înseamnă că notificările soluţionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, atacate în instanţă, urmează a fi predate împreună cu dispoziţiile definitive emise în baza hotărârilor judecătoreşti, organismului susmenţionat.
În acelaşi sens, al competenţei instanţelor judecătoreşti de a stabili sumele de bani reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor sunt şi prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, text neobservat de instanţă.
Dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti atacate sunt contrare însă şi recentei jurisprudenţe a CEDO care a statuat în sensul că principiul propus de legea de reparaţii este acela de a acorda o indemnizaţie corespunzător valorii de piaţă a imobilului preluat abuziv, principiu care reflectă jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală referitoare la despăgubirile acordate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de aceasta.
Raportat la motivele enunţate, au învederat că dispoziţiile deciziei atacate nu sunt de natură a conduce la finalizarea efectivă a litigiului, lăsând loc de interpretare pentru pârât şi obligând în acest fel părţile să parcurgă un nou ciclu procesual cu toate consecinţele ce derivă din situaţia menţionată.
Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce succed:
Potrivit art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 şi prin OUG nr. 209/2005, imobilele expropriate se restituie în natură persoanei îndreptăţite, iar dacă aceasta a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Reglementând ipoteza imobilelor expropriate, ocupate integral de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, norma alin. (4) al aceluiaşi articol, prevede că măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întreg imobilul.
În acest sens art. 11 alin. (5) din lege prevede că valoarea construcţiilor expropriate şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale, iar alin. (6) al aceluiaşi text prevedea că valoarea terenurilor aferente construcţiilor expropriate se stabileşte de asemenea potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Alin. (7) al art. 11 prevede că valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a imobilului expropriat, teren şi construcţii, care nu se pot restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) şi (6) al aceluiaşi articol.
Iar potrivit art. 24 alin. (1) în redactarea în vigoare la data soluţionării notificării „ dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire" prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Prin urmare, în forma iniţială a legii, se prevedea imperativ obligaţia unităţii deţinătoare de a respecta atât termenul de soluţionare a notificărilor, cât şi pe aceea de a face persoanei îndreptăţite „ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului", ceea ce presupune determinarea valorii măsurilor reparatorii, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a categoriei cuvenite.
Nerespectarea dispoziţiilor legale enunţate la emiterea dispoziţiei prevăzute de Legea nr. 10/2001 constituie cauze de nelegalitate a actului administrativ astfel emis, cu consecinţe directe asupra validităţii acestuia.
În acest sens, se reţine că legal, ambele instanţe au sancţionat modalitatea defectuoasă de soluţionare a notificării reclamanţilor, reţinând, pe bună dreptate, îndreptăţirea acestora de a beneficia de măsuri reparatorii atât pentru terenul expropriat dar şi pentru construcţia expropriată, însă în procesul de finalizare a soluţionării notificării reclamanţilor, au reţinut că stabilirea efectivă a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu a instanţelor de judecată.
Considerentele celor două instanţe relativ la aspectul evocat sunt rezultatul greşitei interpretări a legii, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Într-adevăr, prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII), privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea în cuprinsul a unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate secretariatului comisiei centrale însoţite de dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.
Or, în speţă, notificarea reclamanţilor a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziţia prin care aceasta a fost soluţionată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanţă astfel încât ceea ce urmează a se preda secretariatului comisiei centrale este dispoziţia definitivă, emisă în baza hotărârii judecătoreşti.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că în situaţia dată şi instanţa de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparaţii, reprezentând valoarea de circulaţie a bunului, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegare de dreptate (sancţionată de prevederile art. 3 C. civ.) şi cu dreptul de acces la instanţă, garantat de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Dacă dreptul de acces la un tribunal nu este absolut şi se pretează la limitări implicit admise, deoarece ordonă prin natura sa însăşi reglementarea statului, aceste limitări nu pot restrânge accesul oferit într-un fel sau până într-un punct astfel încât dreptul să fie atins în propria sa substanţă.
O asemenea limitare nu se leagă de art. 6 alin. (1) decât dacă tinde către un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Or, în speţă, pe umerii reclamanţilor apasă o sarcină disproporţionată în măsura în care, nici până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale şi mai ales, în condiţiile în care la peste un an de la adoptarea legii noi, aceştia sunt trimişi, după parcurgerea unei proceduri judiciare, să urmeze o nouă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară, ceea ce presupune, imposibilitatea valorificării dreptului subiectiv invocat în viitorul apropia.
Or, aceasta se constituie într-o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a primi despăgubirea, drept recunoscut de Legea nr. 10/2001, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Concluzionând, faţă de datele speţei, în sensul admisibilităţii evaluării despăgubirilor şi în etapa judiciară a procedurii reglementate de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, şi constatând că în cauză, greşit au considerat instanţele că această atribuţiune este apanajul autorităţii administrative cu excluderea intervenţiei instanţei de judecată, soluţionând astfel procesul fără a intra în cercetarea fondului pretenţiilor deduse în justiţie, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. pe recursul va fi admis cu consecinţa casării hotărârilor şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Cu prilejul soluţionării pricinii vor fi avute în vedere şi celelalte critici invocate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii G.M. şi B.N. împotriva deciziei nr. 355 A din 12 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj.
Casează Decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 534 din 15 iunie 2006 a Tribunalului Cluj şi trimite cauza aceluiaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 323/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2220/2007. Civil → |
|---|
