ICCJ. Decizia nr. 2455/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea formulată la 6 august 2001, C.E.D.H., a solicitat R.A.A.P.P.S., în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitor și procurator al autoarei N.M., decedată la data de 27 iulie 2001, restituirea în natură a imobilului, construcție și teren aferent situat în București.
Prin decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2004, solicitarea a fost respinsă cu motivarea că cel în cauză nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită în sensul că ar fi unicul moștenitor al autoarei N.M. și dovada că aceasta ar fi avut în proprietate imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.
La 12 noiembrie 2003, C.D.H. a formulat acțiune în revendicarea aceluiași imobil, acțiune completată ulterior de reclamant care, a învederat instanței că înțelege să conteste și decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2004, prin care R.A.A.P.P.S. i-a respins notificarea formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
în cauză, a intervenit în interes propriu, O.C.T.A.R. solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 49 C. proc. civ., anularea deciziei atacată pe calea cererii principale și obligarea intimatei R.A.A.P.P.S. să le restituie în natură contestatorului și intervenientei, imobilul din București.
în motivarea cererii, intervenienta a arătat că, alături de contestator, este succesoarea M.T.N.E.M. și în această calitate are aceleași drepturi ca și contestatorul la dobândirea imobilului în cauză, întrucât notificarea a fost formulată în numele autoarei acestora.
Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 265 din 9 martie 2004, a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, formulată de reclamant în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și R.A.A.P.P.S., dispunând totodată disjungerea contestației formulată împotriva deciziei nr. 31/2004, emisă de R.A.A.P.P.S., acordând termen în vederea soluționării acesteia.
Același tribunal, prin sentința civilă nr. 1035 din 27 septembrie 2005, a respins excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei O.C.T.A.R., ca neîntemeiată.
A admis contestația cât și cererea de intervenție în interes propriu și anulând decizia atacată, a obligat-o pe intimată să restituie în natură către contestator și intervenientă, imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 983 mp și construcțiile C1, C2 și C3, edificate pe acesta.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că atât contestatorul cât și intervenienta sunt moștenitorii M.E.T.N.M. care, la rândul său, l-a moștenit pe M.C.B.B. și N.A.C., foștii proprietari ai imobilului în litigiu compus din teren în suprafață de 995 mp, un corp de casă și anexe gospodărești, dreptul de proprietate comună al acestora din urmă fiind înscris în cartea funciară provizorie, conform procesului verbal de C.F. 8720 din 27 septembrie 1940.
Tot astfel, se mai arată, chiar dacă notificarea a fost formulată de contestator, în numele autoarei sale, după data decesului acesteia, actul este valabil, în condițiile art. 1539 alin. (2) C. civ., conform căruia mandatarul este îndatorat a termina afacerea începută la moartea mandantului, dacă prin întârziere "ar putea urma un pericol" și ale art. 1557 C. civ., care stipulează că este valid ceea ce mandatarul face în numele mandantului, atâta vreme cât nu are cunoștință despre moartea acestuia.
Cât privește fondul dreptului, s-a arătat că prin actele depuse alăturat notificării, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei contestatorului și intervenientei asupra imobilului în litigiu, derivat din calitatea sa de moștenitor al celor doi proprietari tabulari, care aveau întabulat în cartea funciară dreptul de proprietate comună, înscriere opozabilă erga omnes.
Totodată, se mai arată, imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, fără a exista nici un act de preluare, cu înscrisurile depuse la dosarul de notificare, contestatorul făcând dovada demersurilor efectuate pentru comunicarea situației juridice a nemișcătorului.
în esență cu aceeași motivare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 215 A din 28 aprilie 2006, a respins ca nefondat apelul intimatei.
în cauză, a declarat recurs în termen legal R.A.A.P.P.S. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține în esență că, în mod greșit instanța fondului a respins excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei O.C.T.A.R., în condițiile în care aceasta nu a înțeles să-și valorifice drepturile conferite prin dispozițiile art. 21 alin.(1) din lege și să notifice în nume propriu unitatea deținătoare, în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu.
Totodată, se mai arată, actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită, trebuiau depuse până la data de 1 iulie 2003, termen stipulat prin dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară republicării și nu direct în faza contencioasă a soluționării notificării, instanța neavând în vedere împrejurarea că cererea de restituire a fost soluționată anterior adoptării Legii nr. 247/2005.
Tot astfel, greșit s-a reținut calitatea de persoane îndreptățite a celor în cauză, atâta vreme cât nici la dosarul administrativ și nici în instanță nu au fost depuse acte de esența litigiului, cum ar fi:
- actul de proprietate, prin care să se facă dovada că imobilul a aparținut autoarei reclamantului;
- acte din care să rezulte schimbarea în timp a denumirilor stradale, respectiv istoricul de arteră și număr poștal;
- autorizația de construire și planurile anexă, pentru a se putea identifica "cu certitudine" imobilul solicitat a fi restituit în natură.
O altă critică privește, nerespectarea de către instanțe a dispozițiilor art. 4 pct. 4 din H.G. nr. 498/2003, conform cărora în toate cazurile, stabilirea calității de moștenitor se face potrivit legii civile române, precum și ale Legii nr. 105/1992 "privind raporturile internaționale de drept privat", conform cu care moștenirea este supusă, în ceea ce privește bunurile imobile și fondul de comerț, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.
Ultima critică vizează neconcordanțele existente în actele depuse la dosar, cu privire la suprafața terenului aferent construcției, aspecte care, se arată, nu au fost îndeajuns lămurite prin expertiza topo, efectuată în cauză.
Recursul se privește ca nefondat.
Astfel cum rezultă din probele administrate, notificarea înregistrată la Biroul executorilor judecătorești B., R. și B., sub nr. 2535 din 1 august 2001, a fost formulată într-adevăr de C.E.D.H., dar în calitate de mandatar al M.E.T.N.M., proprietara imobilului, imobil preluat fără titlu de către stat în anul 1947, în cuprinsul notificării făcându-se și mențiunea că există pe rolul instanțelor o acțiune în revendicare, formulată de N.M., în curs de soluționare.
Ca atare, în mod corect au apreciat instanțele că, atâta vreme cât notificarea a fost formulată în numele autoarei comune a contestatorului și intevenientei, iar decesul M.M., intervenit la data de 20 iulie 2001, nu a dus la încetarea obligațiilor mandatarului (care, în acord cu dispozițiile art. 1539 alin. (2) C. civ., era ținut să se achite de obligațiile cu care a fost îndatorat de către mandant), intervenienta putea să formuleze, în calitate de moștenitoare legală a fostei proprietare, pretenții proprii la restituirea în natură, a cotei ce-i revine din imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.
A fost corect apreciată, în raport de această critică și lipsa de interes a intimatei în a invoca faptul nedepunerii de către intervenientă a notificării, în nume propriu, în contextul prevederilor art. 6 alin. (4) din lege, în redactarea actuală, text de imediată aplicare, singurul care s-ar fi putut prevala de aceste dispoziții fiind contestatorul C.D.H., care de altfel nu a înțeles să atace hotărârea dată la fond.
Cât privește actele doveditoare ale dreptului de proprietate și respectiv ale calității de moștenitor, art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, stipulează că acestea pot fi depuse, până la data soluționării notificării, textul nefăcând distincție între etapa administrativă, prealabilă, și cea contencioasă.
De altfel, nici în redactarea anterioară republicării, textul, chiar dacă prevedea un termen de 25 de luni pentru depunerea actelor doveditoare, prelungit ulterior, până la data de 14 martie 2003, nu instituia vreo sancțiune pentru nerespectarea acestuia, atât doctrina cât și practica fiind unanime în a aprecia că pot fi luate în considerare și actele depuse în fața instanței judecătorești.
Tot astfel, în mod corect instanțele, dând eficiență principiului aplicării imediate a legii noi, au avut în vedere atât la soluționarea contestației cât și ulterior, a apelului, textele din varianta ulterioară republicării legii, în vigoare la data pronunțării celor două hotărâri date în cauză.
A lua în considerare doar dispozițiile în vigoare la data formulării notificărilor, în condițiile în care, potrivit legii, acestea au putut fi depuse doar până la data de 14 februarie 2002, ar echivala cu lăsarea fără conținut a modificărilor legislative operate ulterior acestui termen limită, ceea ce ar fi contrar principiilor de drept consacrate, vizând aplicarea legii în timp.
Cât privește nedepunerea actelor enumerate de recurentă, vizând istoricul de arteră și număr poștal, autorizația de construire și planurile anexă etc., s-a reținut corect că aceste acte, în contextul probelor deja administrate, nu erau determinante în soluționarea contestației.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, prin actuala redactare a textului, legiuitorul a înțeles să înlesnească sarcina probei, ce revine persoanei îndreptățite, stipulând, în art. 24 alin. (1), că întinderea dreptului de proprietate, în absența unor probe contrare, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, sau aceasta a fost pusă în executare.
în speță, nu numai că recurenta nu a produs "probe contrare" celor administrate de persoanele îndreptățite dar nu a făcut nici dovada titlului prin care imobilul a fost preluat în proprietatea statului, prezumția vizând în speță, lipsa acestui titlu.
Or, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din lege, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Nu poate fi primită nici critica vizând nerespectarea dispozițiilor art. 4 pct. 4 din H.G. nr. 498/2003 precum și cele ale art. 66 din Legea nr. 105/1992 "privind raporturile internaționale de drept privat", în condițiile în care stabilirea calității de moștenitori a contestatorului și respectiv intervenientei s-a făcut în acord cu prevederile legii române din materia succesiunilor.
De altfel, în afara înșiruirii conținutului unor texte cuprinse în cele două acte normative mai sus invocate, recurenta nu precizează în ce fel anume, prin soluția dată, instanțele ar fi încălcat aceste dispoziții.
Cât privește așa zisele neconcordanțe referitoare la suprafața aferentă construcției, nu se poate aprecia, așa cum recurenta susține, că s-ar fi restituit un teren mai mare decât cel deținut inițial de autorii M.N.M., în condițiile în care din procesul verbal întocmit la 27 septembrie 1940 al "Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare" rezultă că M.C.B.B. și N.A., erau înscriși în cartea funciară cu un teren în suprafață de 995 mp și corp de casă, în București, iar prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a fost delimitată ca aferentă construcției, o suprafață de 983 mp, inferioară deci celei întabulată inițial.
Așa fiind, avându-se în vedere toate argumentele ce preced, recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2482/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2462/2007. Civil → |
|---|
