ICCJ. Decizia nr. 2727/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2727
Dosar nr. 10938/1/200.
Şedinţa publică din 27 martie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1578/CIV/2002 la Tribunalul Dolj, secţia civilă, reclamanta M.I.M.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria municipiului Craiova, Spitalul nr. 2 de Copii Craiova, Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova, Cabinetul medical dr. P., Cabinetul medical dr. D., Cabinetul medical dr. M., Cabinetul medical dr. I. şi Organizaţia „Salvaţi copiii" Craiova, anularea dispoziţiei nr. 15737/2001 a Spitalului Clinic Filantropia şi obligarea la restituirea în natură a imobilului compus din construcţie şi teren situat în Craiova.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că imobilul a aparţinut autoarei sale de la care a fost preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 224/1951.
La 29 august 2002 dosarul nr. 1578/CIV/2002 a fost conexat la dosarul 10062/CI V/2001 în care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată formulată de S.E.A..
La termenul din 12 noiembrie 2004 s-a luat act de renunţarea la judecata cererii formulate de S.E.A. iar prin sentinţa civilă nr. 46 din 4 februarie 2005 Tribunalul Dolj, secţia civilă, a respins contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 15737/2001 a Spitalului Clinic Filantropia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin înscrisurile depuse la dosar reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar al autoarei sale asupra cotei de ½ din imobilul din litigiu.
Ipoteza prevăzută de art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 echivalează cu o preluare fără titlu valabil şi, pentru a fi incidenţă trebuie să se facă dovada împrejurării că neplata impozitelor s-a datorat unor motive neimputabile proprietarului. Această condiţie prevăzută de lege apare ca firească dat fiind că urmărirea silită a bunurilor debitorului pentru neachitarea obligaţiilor fiscale nu are caracter abuziv în sine şi astfel de acte normative au existat nu numai pentru perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 ci şi ulterior.
Reclamanta nu a făcut dovada unor împrejurări neimputabile care au împiedicat-o pe autoarea sa să achite impozitele datorate statului. A fost considerată neîntemeiată susţinerea că preluarea s-a făcut cu încălcarea art. 4 din Decretul nr. 224/1951 întrucât din adresa nr. 122580 din 25 noiembrie 1999 a Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti rezultă că autoarea reclamantei figurează în evidenţa populaţiei că a locuit în Bucureşti, în perioada 19 mai 1950-5 mai 1972.
Nu a putut fi primită susţinerea că procedura de preluare a imobilului pentru neplata impozitelor, încuviinţată prin sentinţa civilă nr. 4802/1955 a Tribunalului popular al oraşului Craiova nu ar fi fost finalizată, deoarece din procesul-verbal din 17 noiembrie 1955 rezultă că s-a procedat conform art. 18 din Decretul nr. 224/1951, imobilul fiind predat Comitetului executiv al Sfatului Popular care 1-a predat în administrare întreprinderii de Locuinţe şi Localuri Craiova.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. nr. 341 din 19 aprilie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză. Obligaţia de plată a impozitului pentru un imobil era şi este o obligaţie legală şi firească, impusă de lege, neavând caracter abuziv, iar apelanta nu se poate prevala de necunoaşterea legii ci trebuia să se conformeze acestei executării acestei obligaţii ce-i incumbă.
Motivul invocat de apelantă, în sensul că nu locuia în imobil şi că nu a avut cunoştinţă de această obligaţie de achitare a impozitului nu este un motiv care să intre în categoria de motive neimputabile. Aceste obligaţii legale erau de notorietate, stabilite de către stat şi îi incumbă proprietarului, indiferent dacă acesta locuia sau nu în imobilul respectiv.
Urmărirea silită a bunurilor debitorului pentru neachitarea obligaţiei fiscale nu are caracter abuziv iar imobilul a trecut în patrimoniul statului cu respectarea procedurii legale în vigoare la acea dată, nefiind dovedit caracterul abuziv al preluării şi nedovedindu-se că dispoziţiile Decretului nr. 224/1951 ar fi fost aplicate în alte scopuri decât acelea pentru care legiuitorul le-a adoptat.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat recurs critica, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând în esenţă următoarele aspecte:
Instanţa a încălcat prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 pentru că, de vreme ce autoarea reclamantei locuia în Bucureşti înştiinţarea de plată a impozitului, măsurile prealabile prevăzute de Decretul nr. 224/1941, inclusiv sechestrul şi sentinţa de scoatere în vânzare a imobilului nu au fost aduse niciodată la cunoştinţa debitorului, aşa cum cereau dispoziţiile actului normativ în baza căruia s-a făcut preluarea.
Mutarea autoarei reclamantei la Bucureşti, din motive de temeri politice, nu înseamnă că imobilul nu mai era casa de locuit a acesteia. El a rămas casă de locuit,
dar proprietarele nu l-au mai putut folosi datorită ocupării abuzive de către statul socialist.
Instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. pentru că nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate de reclamantă pentru a se determina dacă imobilul a fost preluat sau nu cu titlu.
Au fost încălcate prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Depăşind limitele învestirii, ambele instanţe s-au pronunţat asupra chestiunii de a şti dacă imobilul face sau nu obiectul Legii nr. 10/2001. Or, în condiţiile în care persoana care a emis dispoziţia recunoscuse că imobilul făcea obiectul Legii nr. 10/2001 iar persoana interesată contestase Decizia pe un motiv întemeiat chiar pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţele nu puteau schimba obiectul judecăţii şi creând contestatoarei o situaţie mai grea în propria ei contestaţie.
Prin întâmpinări intimaţii Cabinetul medical dr. P., Cabinetul medical dr. D., Cabinetul medical dr. M., Cabinetul medical dr. I., Cabinetul medical dr. C. şi Cabinetul medical dr. I. au solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea corectă a textelor invocate de recurentă.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate înaintea instanţelor de fond, înalta Curte a apreciat că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv în sensul Legii nr. 10/2001 se înţelege imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Ambele instanţe de fond au ajuns la concluzia că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu întrucât obligaţia de plată a impozitelor datorate pentru imobile este una legală astfel încât nu poate avea caracter abuziv.
Această concluzie a instanţelor nesocoteşte faptul că însuşi actul normativ în baza căruia s-a făcut preluarea, Decretul nr. 224 din 12 decembrie 1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor Statului, impunea respectarea şi parcurgerea anumitor etape anterioare preluării. Astfel, în condiţiile art. 3, dacă debitorul nu a achitat, în termenele legale, datoriile din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, se va proceda la sechestrarea averii imobiliare a acestuia şi a familiei lui (soţ, soţie, copii şi părinţi), cu care are gospodărie comună şi au mai multe imobile alin. (1). Sechestrarea averii imobiliare se face de un inspector financiar sau alt funcţionar desemnat de circumscripţia sau secţiunea financiară respectivă alin. (2). Odată cu aplicarea sechestrului se va da debitorului un avertisment scris prin care i se pune în vedere că dacă în termen de zece zile de la aplicarea sechestrului pe averea imobiliară nu va achita suma datorată i se va scoate imobilul în vânzare alin.(3).
De vreme ce din adresa nr. 122580 din 25 noiembrie 1999 a Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti rezultă că autoarea reclamantei figurează în evidenţa populaţiei că a locuit în Bucureşti, în perioada 19 mai 1950 - 5 mai 1972 înseamnă că în 11 iulie 1955, când a fost încheiat procesul-verbal de sechestru, aceasta nu a avut cunoştinţă de existenţa avertismentului prevăzut la alin. (3) al art. 4 din Decretul nr. 224/1951.
Potrivit art. 5 alin. final din acelaşi decret, un exemplar din procesul-verbal de sechestru se va preda debitorului, unul rămâne la unitatea financiară care a început urmărirea, iar altul se va înainta judecătoriei populare pentru a dispune transcrierea în registrul de transcripţiuni sau în Cartea Funduară. De vreme ce nu s-a probat că, prin stabilirea domiciliului în alt loc, autoarei reclamantei i-ar fi fost predat procesul - verbal de sechestru, înseamnă că au fost nesocotite şi prevederile acestui text.
Aceeaşi situaţie de fapt reţinută de instanţe drept motivare a legalităţii preluării, faptul că autoarea reclamantei nu mai locuia în imobil, a dus şi la încălcarea prevederilor art. 6 din Decretul nr. 224/1951 conform cărora, Şeful Secţiunii Financiare orăşeneşti (raionale) poate permite debitorului să vândă imobilul sechestrat în total sau în parte pentru achitarea sumei datorate. Or, Consiliul local Craiova nu a făcut dovada îndeplinirii acestui text.
În fine, nu a fost respectată procedura de judecată la soluţionarea cererii de preluare, art. 10 din decret impunând citarea părţilor. Or, dacă autoarea reclamantei nu mai domicilia la adresa din Craiova, unde a fost citată, înseamnă că sentinţa a fost pronunţată cu lipsă de procedură, ceea ce atrage nulitatea sa în condiţiile art. 107 C. proc. civ.
Prin nelegala citare autoarea reclamantei a fost împiedicată, practic, să solicite aplicarea în cauză a prevederilor art. 12 din Decretul nr. 224/1951 în sensul că, dacă debitorul prezintă judecătorului, fie înainte de termenul de judecată, fie la judecată, dovada achitării sumei datorate, judecătorul dă o încheiere de încetare a urmăririi.
După cum, nefiind citată legal, autoarea nu a putut nici să exercite recurs în termen de 10 zile de la pronunţare, aşa cum impunea art. 15 alin. (2) din decret.
Faţă de cele ce preced, rezultă cu evidenţă că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, drepturile autoarei reclamantei, prevăzute chiar de Decretul nr. 224/1951, neputând fi exercitate. în concluzie, preluarea imobilului ce a aparţinut în proprietate acesteia s-a făcut în mod abuziv.
Considerând altfel, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a acestui text, astfel încât criticile formulate întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Soluţionarea eronată a motivului de apel întemeiat pe încălcarea de către prima instanţă a art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 a determinat instanţa de apel să considere că nu se mai impune cercetarea celorlalte aspecte invocate prin motivele de apel. S-a ajuns astfel la o necercetare culpabilă a fondului raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce determină incidenţa prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Decizia urmând a fi casată cu trimitere la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului reclamantei.
Cu ocazia rejudecării urmează a fi avute în vedere şi aspectele ce au constituit motive de critică în recurs.
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. urmează să-i oblige pe intimaţi la cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat plătit de reclamantă pentru etapa recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta M.I.M.L. împotriva deciziei civile nr. 341 din 19 aprilie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, şi în consecinţă:
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamantei la aceeaşi instanţă.
Obligă pe intimaţii pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Cabinetul medical dr. P., Cabinetul medical dr. D., Cabinetul medical dr. M., Cabinetul medical dr. I., Cabinetul medical dr. C. şi Cabinetul medical dr. I. Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova, Consiliul Local al Municipiului Craiova şi Asociaţia Regională ANTI SIDA Oltenia la 4165 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă M.I.M.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2007.
← ICCJ. Decizia nr. 2689/2007. Civil ICCJ. Decizia nr. 2620/2007. Civil → Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2727/2007. Civil
