ICCJ. Decizia nr. 3235/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 28 februarie 2005, astfel cum a fost modificată, reclamanții K.M.B. și K.E.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București prin Primarul General, SC M.F. SA și A.V.A.S. obligarea pârâtei Primăria municipiului București prin Primarul General să soluționeze notificarea nr. 288 din 31 ianuarie 2002 printr-o deciziei sau dispoziție motivată în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum și obligarea pârâtelor SC M.F. SA și A.V.A.S. să reanalizeze temeinicia deciziei nr. 14 din 14 februarie 2002, în sensul punerii de acord a acesteia cu dispozițiile Decretului nr. 216/1971, cât privește suprafața reală de teren și construcții expropriate.
în motivarea cererii, reclamanții au susținut că autoarea lui, M.E., a dobândit cu titlu de partaj voluntar, imobilul situat în București, compus din 1400 mp teren cu construcțiile existente pe acesta. Prin Decretul nr. 216/1971, imobilul a trecut în proprietatea statului și a fost dat în administrarea uzinei M.F. București.
în calitate de moștenitoare ale autoarei lor, reclamantele au efectuat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, fără a primi răspuns din partea pârâtei Primăria municipiului București, în timp ce pârâta SC M.F. SA le-a respins prin decizia nr. 14 din 18 martie 2002 cererea de restituire în natură pe motiv că nu s-ar încadra în prevederile art. 27 din Legea 10/2001, cu referire doar la suprafața de 12 mp teren și 28 mp construcții.
în drept, cererea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 41 din Constituția României,art. 480 și urm. C. civ. și Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 1076 din 23 septembrie 2005 a Tribunalului București a fost admisă excepția inadmisibilității capătului doi al cererii introductive.
A fost admisă în parte acțiunea reclamanților astfel cum a fost modificată și obligată pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General la soluționarea notificării nr. 288 din 31 ianuarie 2002 formulată de reclamanți.
A fost respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor SC M.F. SA și A.V.A.S. să reanalizeze temeinicia deciziei nr. 14 din 18 martie 2002, ca inadmisibile.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că cererea reclamanților ce se constituie în petitul doi al acțiunii introductive, astfel cum a fost modificată, este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001. Reclamantele aveau obligația să formuleze contestație în termen de 30 de zile de la comunicarea acestei decizii, în situația în care ar fi apreciat că aceasta nu este legală și în nici un caz să solicite reanalizarea temeiniciei acesteia.
S-a mai arătat că, în realitate, în anexele la decretul de expropriere, imobilul situat în strada P. nr. 5 și nu nr. 3, este menționat ca fiind compus din teren în suprafață de 1160 mp și 160 mp construcții, cu privire la care nu s-a pronunțat însă nici o decizie.
Cât privește fondul primului capăt de cerere, s-a reținut că prin notificarea nr. 288 din 31 ianuarie 2002, adresată pârâtei Primăria municipiului București și înregistrată la această pârâtă sub nr. 22622 din 5 februarie 2002, au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București strada P. nr. 3, notificarea ce nu a fost soluționată nici până în prezent.
S-a reținut astfel că pârâta a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, cererea reclamantelor față de această pârâtă apare ca întemeiată.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 1341 din 18 noiembrie 2005 a aceleiași instanțe, a fost admisă cererea de completare a sentinței civile nr. 1076 din 23 septembrie 2005 și respinsă cererea pârâtei SC M.F. SA de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
S-a reținut că prin hotărârea arătată instanța s-a pronunțat într-adevăr cu privire la cererea menționată, așa încât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2812C. proc. civ., cererea de completare a hotărârii fiind admisibilă.
Cât privește temeinicia acesteia, s-a reținut că până la închiderea dezbaterilor, pârâta SC M.F. SA nu a depus înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor solicitate, motiv pentru care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Apelurile declarate de reclamantele K.M.B., SC M.F. SA și Primăria municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1676 din 23 septembrie 2005 au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 213 din 23 mai 2006 a Curții de Apel București.
A fost admis apelul declarat de pârâta SC M.F. SA împotriva sentinței civile nr. 1341 din 18 noiembrie 2005 pronunțată de aceeași instanță.
A fost schimbată în parte această sentință în sensul obligării reclamantelor la plata sumei de 35.000.000 ROL, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse către SC M.F. SA.
A fost respinsă cererea aceleiași pârâte de obligare a intimatelor reclamante la plata cheltuielilor de judecată în apel, în conformitate cu prevederile art. 298 C. proc. civ. raportat la art. 2813alin. (2) C. proc. civ.
Instanța de apel a reținut, în esență, că cererea având ca obiect obligarea de a răspunde notificării este de competența instanței prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziție respectată în cauză.
Deoarece primăria nu a răspuns notificării reclamantelor în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 și în termenul prevăzut de aceste dispoziții legale, termen ce are caracter imperativ și în nici un caz de recomandare, cum se susține în apel, criticile formulate sub acest aspect au fost considerate a nu fi fondate.
împrejurarea că SC M.F. SA s-a pronunțat numai parțial asupra terenului la care este îndreptățită reclamanta, constituie o critică ce poate fi valorificată pe calea unei contestații la decizia nr. 14/2002 emisă de pârâtă, neexistând posibilitatea legală de obligare a unității emitente de a reanaliza temeinicia deciziei pronunțate, situație nereglementată de lege.
Cât privește apelul pârâtei SC M.F. SA s-a reținut că, întrucât instanța a omis să soluționeze cererea de plată a cheltuielilor de judecată odată cu soluționarea cauzei pe fond, iar la momentul la care s-a pronunțat asupra acestora, exista la dosar dovada efectuării lor, în mod greșit cererea a fost respinsă cu motivarea că aceste chitanțe privind suportarea cheltuielilor de judecată nu existau la dosar la momentul pronunțării cauzei pe fond. Acest aspect a fost considerat a fi lipsit de relevanță, atâta timp cât aceste înscrisuri existau la dosar și puteau fi analizate de instanță la data soluționării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Ca urmare s-a considerat a fi justificată cererea astfel formulată iar cheltuielile de judecată să fie acordate, însă într-un cuantum redus, la cererea reclamantei care a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispoziții legale considerate a fi aplicabile în cauză.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta K.M.B. și pârâta SC M.F. SA, criticând-o pentru nelegalitate.
în dezvoltarea recursului său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susținut că deși a respectat întru-totul dispozițiile legii speciale și a notificat, în conformitate cu informațiile deținute la momentul respectiv, atât primăria, cât și pe pârâtă, urmărind recuperarea în natură a imobilului situat în București, str. P. nr. 3, în componența relevată în actul de partaj voluntar prin care autoarea sa l-a dobândit în proprietate, primăria nu și-a îndeplinit obligațiile stipulate de art. 25 și, respectiv art. 28 din Legea 10/2001. A mai arătat că cealaltă pârâtă, cu rea credință a emis o dispoziție parțială, în care face vorbire doar de numărul poștal nr. 3 de la adresa menționată, nu și despre nr. 5, de asemenea înscris în actul de preluare a bunului, parte integrantă a proprietății notificate.
în aceste condiții s-a considerat ca admisibil capătul 2 al cererii reclamantei, cerere care se încadrează în prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, care obligă unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării adresate în mod complet, cu privire la întregul său obiect, iar nu parțial, în termenul stipulat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii când a apreciat că, într-o atare situație, persoana îndreptățită are deschisă doar calea contestației prevăzute de Legea nr. 10/2001, interpretare care ar încuraja soluționarea în mod formal a notificărilor adresate.
Legea prevede limitativ situațiile în care unitatea deținătoare poate emite o decizie parțială, precum și obligațiile acesteia într-o atare situație, reglementate de art. 27 din Legea nr. 10/2001, ipoteză a textului ce nu se regăsește în cauză.
Nesoluționarea unei cereri de restituire nu poate fi contestată pe calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, întrucât pe această cale se cenzurează aspecte ce țin de motivele de fond (legalitate și temeinicie) ale soluției de respingere a notificării, iar nu lipsa parțială a unei astfel de soluții, care de fapt nu există.
în mod greșit au fost considerate ca fondate criticile pârâtei și a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1341/2005 în sensul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată către aceasta, întrucât pe calea procedurilor reglementate de prevederile art. 281,art. 2811_i art. 2812C. proc. civ. nu se poate obține o completare de probatoriu și admite o cerere accesorie, ci, într-un asemenea caz, soluția cu privire la respectivul capăt de cerere nu poate fi pronunțată decât având în vedere exclusiv probele existente la dosarul cauzei în momentul închiderii dezbaterilor, iar nu și pe cele depuse după pronunțarea hotărârii a cărei completare se cere.
A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în urma admiterii apelului său, trimiterea cauzei la prima instanță pentru continuarea judecății petitului 2 al cererii introductive.
în recursul său, încadrat de asemenea în prevederile art. 304 pct.9 C. proc. civ., pârâta a susținut că instanța de apel a redus neîntemeiat cuantumul cheltuielilor efectuate la judecata cauzei în primă instanță, nesocotind astfel prevederile art. 34 din Legea nr. 51/1995.
De asemenea, urmarea aplicării greșite a prevederilor art. 298 rap. la art. 2813alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a respins cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a apelului, care a inclus și pregătirea și susținerea apărării sale față de apelul reclamantei. întrucât aceasta a căzut în pretenții, urmare a respingerii apelului său, justificat, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., se cuvine obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în apel.
Au solicitat admiterea recursului, cu consecința modificării în parte a deciziei pronunțate în apel și obligarea intimatei la plata sumei de 71.578.000 ROL, cheltuieli de judecată efectuate la fond, ca și a sumei de 5.712 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.
Recursurile sunt fondate.
Reclamanții K.M.B. și K.E.A., moștenitori legali ai defunctei M.E. au solicitat, atât Primăriei municipiului București, cât și pârâtei SC M.F. SA, restituirea în natură a imobilului situat în București, str. P. nr. 3, imobilul compus din teren în suprafața de 1172 mp și construcție de 188 mp, preluate de stat în temeiul Decretului nr. 216/71 și dat în administrarea pârâtei societate comercială.
Deși reclamanții au declanșat procedura specială reglementată de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, pârâta Primăria municipiului București nu și-a îndeplinit obligația legală stipulată de art. 23 din lege (în prezent art. 25), în sensul de a răspunde notificării adresate, în timp ce pârâta societate comercială, în speță unitatea deținătoare a bunului solicitat, a soluționat notificarea prin Decizia nr. 14/2002.
Potrivit actului administrativ menționat, a fost respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în str. P. nr. 3, întrucât, așa cum rezultă din preambulul deciziei, imobilul revendicat este preluat parțial, 12 mp terenuri și 28 mp construcții, cu titlu valabil, Decretul nr. 216/1971, fiind evidențiat în patrimoniul societății comerciale, integral privatizată, așa încât sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Aceeași poziție a avut-o pârâta și în cursul procedurii judiciare, în cadrul căreia, suplimentar, a invocat în raport de dispozițiile speciale ale legii de reparație, inadmisibilitatea acțiunii, justificat atât de încadrarea acesteia pe prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ., inaplicabile speței, cât și pe inexistența unui text în cuprinsul legii speciale care să reglementeze "reanalizarea temeiniciei deciziei", cerere care, din perspectiva acestei legi, apare ca lipsită de temei legal.
însușindu-și susținerile pârâtei, instanțele au reținut inadmisibilitatea cererii formulată în contradictoriu cu pârâta societatea comercială, în raport de prevederile art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Acest capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil și față de faptul că, relativ la imobilul situat în str. P. nr. 5 nu s-a emis o decizie, astfel încât reclamanții au în continuare posibilitatea să obțină măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Or, aceste considerente sunt greșite, fiind rezultatul interpretării greșite a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 21) "notificarea va cuprinde denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia".
Corelativ acestei obligații, legea instituie în sarcina unității deținătoare obligația prevăzută de dispozițiile art. 25,art. 26 din lege, potrivit căreia "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării ... unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură".
Iar potrivit alin. (1) al art. 26 din lege "dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1)", să acorde sau propună una dintre măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Dispozițiile legale enunțate prezintă relevanță cât privește analiza obligației legale menționate, instituite de legiuitor în sarcina participanților la procedura reglementată de legea de reparație.
Așa cum persoanei îndreptățite i se impun anumite cerințe (de fond și formă) în exercitarea dreptului subiectiv invocat și unității deținătoare, printre altele, legea îi impune atari cerințe, sens în care sunt și normele metodologice date în aplicarea legii și care, referitor la prevederile enunțate arată că "decizia/dispoziția emisă în temeiul art. 25 alin. (1) va cuprinde, alături de toate datele de identificare a petentului și imobilului notificat, motivarea împrejurărilor de fapt și de drept care au condus la imposibilitatea restituirii în natură".
Vorbind de "imobil notificat" legea are în vedere nu doar adresa sa poștală, ci și toate celelalte elemente de individualizare ce rezultă din conținutul notificării, cât și din actele anexate în dovedirea acesteia, concluzie ce rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 21 și urm. din lege.
Or, atât din conținutul notificării, cât și din actele doveditoare anexate, inclusiv adresa nr. 13.103 din 20 iulie 1971 emisă de pârâtă, rezultă că imobilul notificat, indicat ca fiind situat pe str. P. nr. 3-5 este compus din teren în suprafață de 1172 mp și clădire în suprafață de 188 mp.
Este adevărat că în notificare reclamanții au indicat adresa poștală a bunului ca fiind P. nr. 3, însă cât privește celelalte elemente de individualizare, atât din notificare, cât și din actele doveditoare atașate rezultă cu evidență că obiectul pretențiilor reclamanților îl constituie terenul de 1172 mp și construcția de 188 mp preluate prin actul de expropriere, Decretul nr. 216/1971, elemente (date) cunoscute de pârâtă, în al cărei patrimoniu a intrat bunul.
Prin urmare, soluționarea notificării în maniera concretizată în decizia emisă de pârâtă apare ca informă față de prevederile legale evocate, ca și de datele speței, pârâta rezolvând doar parțial pretențiile cu soluționarea căreia a fost învestită, conduită inacceptabilă și contrară prevederilor legii de reparațiune.
în atare situație, soluționarea cererii introductive pe excepția inadmisibilității sale justificat de neîncadrarea într-un anumit tipar procedural (art. 24 din Legea nr. 10/ 2001), ca și de posibilitatea rezolvării ulterioare a celeilalte părți a pretențiilor deduse analizei, apare nu numai ca fiind de un formalism excesiv, dar și ca un refuz de acces la justiție, ceea ce nu poate fi primit.
Pretenția concretă dedusă judecății privește, așa cum rezultă din cuprinsul cererii introductive, ca și din cele ulterioare, obligarea pârâtei să răspundă în mod complet notificării formulate, cerere conformă prevederilor legii speciale și caracterului unitar al procedurii pe care o reglementează, din momentul declanșării până la finalizarea sa prin actul administrativ reglementat de dispozițiile art. 24 (în prezent art. 25) din Legea nr. 10/2001.
Ca urmare, constatând că, în mod greșit, cu încălcarea prevederilor legale citate, a principiului disponibilității procesuale, a prevederilor art. 21 din Constituția României și art. 6 din CEDO, instanțele nu s-au pronunțat asupra fondului pretențiilor deduse în justiție, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi admis cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.
întrucât de modul de soluționare a cererii menționate depinde cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, au fost casate decizia, ca și integral sentința nr. 1341/2005, cu trimiterea sa spre rejudecare aceluiași tribunal.
Restul dispozițiilor sentinței nr. 1976/2005 au fost menținute.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3346/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3135/2007. Civil → |
|---|
