ICCJ. Decizia nr. 334/2007. Civil
| Comentarii |
|
La data de 11 ianuarie 2005 reclamanții L.I.M.D. și L.F.I.M. (căsătorită B.) au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general și Primăria municipiului București, Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
- Repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin modalitatea notificării prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001;
- Obligarea pârâților la restituirea în natură a apartamentului nr. 9 situat în București, compus din 4 camere și dependințe, iar în cazul imposibilității restituirii în natură s-a cerut restituirea prin echivalent bănesc sau acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.
în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că potrivit certificatului de moștenitor nr. 47 din 4 mai 2001 eliberat de B.N.P. I.T. sunt succesorii (nepoți de frate predecedat) ai defunctei M.V. (fostă L.), decedată la data de 15 decembrie 1986 în New York SUA, care, la rându-i, a fost unica moștenitoare a defunctului M.S.. Față de locul îndepărtat al decesului autoarei lor, în condițiile în care certificatul de moștenitor a fost întocmit în România, dar și ca urmare a calității acestora de moștenitori prin reprezentare ai unui frate al defunctei, la data întocmirii certificatului de moștenitor nu au putut fi identificate toate bunurile ce formau masa succesorală, întrucât, în ceea ce privește imobilul în litigiu, nu cunoșteau împrejurarea că acesta a aparținut defunctei.
Numai la data de 16 iunie 2004, rudele din SUA ale reclamanților, ce au cunoscut-o pe defunctă, le-au transmis acestora o scrisoare, însoțită de o declarație a defunctei dată la 4 iunie 1968 la New York, prin care îi înștiințau despre faptul deținerii în proprietate a imobilului în litigiu, care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Urmare a acestei informații, reclamanții au început demersurile pentru obținerea istoricului de rol al imobilului și datele de la Arhiva Națională în sensul că autorii lor au fost proprietarii imobilului, întocmind notificarea nr. 1523/2004 în sensul restituirii imobilului în baza Legii nr. 10/2001.
Deși reclamanții au solicitat primăriei, în condițiile art. 103 C. proc. civ., să procedeze la repunerea lor în termenul de formulare a notificării, prin adresa nr. 418750 din 6 decembrie 2004, cererea le-a fost respinsă cu motivarea că notificarea a fost depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. în aceste condițiuni, reclamanții au solicitat instanței să dispună, pe cale judiciară, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin modalitatea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 și apoi să se dispună restituirea în natură a imobilului.
în justificarea solicitării de restituire a imobilului reclamanții au arătat că bunul a aparținut lui M.S., naționalizat fiind în baza Decretului nr. 92/1950, fostul proprietar fiind succedat de M.V., soție supraviețuitoare, a cărei unici moștenitori sunt reclamanții.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 86 din 17 ianuarie 2006, a admis în parte acțiunea reclamanților și a dispus repunerea acestora în termenul de acceptare a succesiunii de pe urma defunctei M.V. (fostă L.) în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
A fost obligat pârâtul municipiul București, prin Primarul General, să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești în cuantum de 3.791.299.389 lei reprezentând contravaloarea apartamentului nr. 9 situat în București, sectorul 1.
A fost respinsă cererea reclamanților pentru restituirea în natură a apartamentului, ca neîntemeiată și a fost respinsă acțiunea față de pârâta Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 București, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut și motivat că cererea privind repunerea reclamanților în dreptul de acceptare a moștenirii, exclusiv cu referire la imobilul în cauză, este întemeiată deoarece s-a făcut dovada că reclamanții, dintr-o împrejurare mai presus de voința lor, nu au putut afla după decesul autorilor, despre existența în patrimoniul acestora, a imobilului revendicat, pentru a putea formula notificarea în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prima instanță și-a întemeiat soluția pe interpretarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 103 C. proc. civ., iar "termenul de depunere a notificării este într-adevăr un termen de decădere procedural (iar nu substanțial) căruia îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 103 C. proc. civ.".
Cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă, deoarece așa cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare nr. 1295/1997, nr. 148/1999 și nr. 1283/1997, imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar față de prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în aceste cazuri, persoanelor îndreptățite le vor fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâta Primăria Municipiului București a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 477 din 27 octombrie 2006, a completat hotărârea Tribunalului București în sensul că a dispus trimiterea dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor propuse, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții bine au fost repuși în termenul de depunere a notificării, însă ei nu pot primi despăgubiri bănești, ci măsurile reparatorii se vor acorda în forma și în procedura prevăzută de art. 13 și art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, au declarat recurs reclamanții L.I.M.D. și L.F.I.M. care au susținut, în esență, că modalitatea de reparație stabilită prin hotărârea atacată nu reprezintă o reparație conformă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, că se violează, în fapt, dispozițiile acestei convenții, impunându-se astfel acordarea de despăgubiri bănești pentru bunul ce nu poate fi restituit în natură, recurenții făcând trimitere în motivele de casare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cazuri similare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ. "în cazurile prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".
Legea nr. 10/2001 instituie o astfel de procedură prealabilă ce este inițiată de notificarea pe care persoana îndreptățită trebuie să o trimită persoanei juridice deținătoare a imobilului, în termenele și condițiile stipulate de acest act normativ.
Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 22 alin. (1) după republicare] "persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil".
Termenul de 6 luni prevăzut de textul citat a fost prelungit, succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001. Cum Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, reclamanții puteau formula notificarea până la data de 14 februarie 2002, inclusiv, iar nici o lege ulterioară nu a prelungit acest termen.
Potrivit art. 21 alin. (5) [(devenit, după modificare, art. 22 alin. (5)] din Legea nr. 10/2001 "nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Atât doctrina, cât și jurisprudența română au fost și sunt unanime că termenul de 12 luni instituit de legislator este unul de decădere, ca sancțiune de drept material, și are drept consecință stingerea dreptului la restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor. Acest termen fiind unul de decădere, el a curs ireversibil pentru reclamanți, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau de repunere în termen, cum este cazul termenelor procesuale ori a celor de prescripție extinctivă.
Cum, în cauză, reclamanții au notificat persoana juridică deținătoare sub nr. 1523 din 30 iunie 2004 (fila 6 dosar fond), așa cum au susținut și prin acțiune, deci peste termenul defipt de legiuitor, ei au fost decăzuți din dreptul de a cere măsuri reparatorii, sub orice formă, pentru apartamentul nr. 9 din București, și întrucât nu operează repunerea în termen, cu încălcarea legii instanțele au admis acțiunea reclamanților, recunoscându-le dreptul la măsuri reparatorii pentru acest imobil.
De altfel, instanțele au făcut o gravă și nepermisă confuzie între două noțiuni: aceea a repunerii în termenul de acceptare a succesiunii defunctei M.V. și aceea a repunerii în termenul de introducere a notificării (ultima, pe care legea nu o agreează, din contra, o interzice).
Fiind în posesia unui certificat de moștenitor (fila 10 dosar de fond) după defuncții proprietari M.S. și M.V. reclamanții fac dovada, în temeiul acestui act, că sunt moștenitori acceptanți ai celor doi defuncți autori (pentru toate bunurile pe care aceștia le-au avut în patrimoniu, indiferent dacă au fost ori nu menționate în certificatul de moștenitor), astfel că era inutil și de neadmis să se adreseze justiției pentru ca, pe această cale, să fie repuși în termenul de acceptare a unei succesiuni, pe care tot ei, în procedura grațioasă, o acceptaseră deja (qui heres, semper heres, cine acceptă, o face pentru totdeauna). Numai că procedura judiciară a fost doar un subterfugiu pentru ca prin intermediul și la adăpostul ei, reclamanții să acceadă, disimulat, la un beneficiu nepermis, acela de a fi repuși în termenul de notificare, pe care legea îl interzice.
Dar instanța de casare a fost investită doar cu recursul reclamanților.
Potrivit art. 296 teza a II-a C. proc. civ. "apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată", iar în conformitate cu art. 316 din același cod "dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol".
Partea a doua a textului art. 296 C. proc. civ. consacră principiul neînrăutățirii situației părții în propria sa cale de atac, care este, dealtfel, una din regulile comune și general valabile privitoare la instituirea și exercitarea căilor legale de atac.
Principiul non reformatio in pejus se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată, caz în care instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să-i creeze părții o situație mai grea decât aceea stabilită prin hotărârea atacată. Principiul discutat își găsește aplicațiunea în cazul tuturor căilor de atac ce pot fi exercitate de părți, de reformare sau de retractare, apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire, deoarece rațiunea ce justifică aplicarea principiului rămâne aceeași în cazul tuturor căilor de atac.
în conflictul ce se poate ivi, uneori, între o hotărâre ce violează legea, cum este cazul în speță și principiul non reformatio in pejus, legiuitorul, din considerente de echitate și de justiție, a înțeles să recunoască prevalența celui din urmă, întrucât, prin înlăturarea temerii ca părții să i se poată crea o situație mai grea în propria cale de atac, s-a preferat exercițiul liber al acestei căi, ca drept procedural fundamental.
Pe cale de consecință, chiar dacă prin hotărârile atacate s-au încălcat prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât instanța de casare este confruntată numai cu recursul reclamanților, în temeiul principiului enunțat, aceste hotărâri nu pot fi reformate, situație în care recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3350/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3346/2007. Civil → |
|---|
