ICCJ. Decizia nr. 3542/2007. Civil
| Comentarii |
|
La 20 ianuarie 2006 M.U. a cerut Tribunalului Brașov să recunoască și să încuviințeze executarea silită a hotărârii definitive nr. 770 din 17 septembrie 2000 pronunțată de Tribunalul din Terni (Italia) în contradictoriu cu T.L.
Cererea a fost respinsă de către Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința civilă nr. 167/S din 13 iulie 2006 cu motivarea că, anterior pronunțării hotărârii străine, în România a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă, prin care T.L. a fost obligat la repararea aceluiași prejudiciu cauzat lui M.U., astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992, potrivit cu care recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanței române.
M.U. a declarat apel susținând, pe de o parte, că dispozițiile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992 nu sunt imperative și nici nu sunt aplicabile în cauză, deoarece nu există unitate de obiect între hotărârile examinate, instanța italiană având în vedere infracțiunile de fals și înșelătorie, iar instanța română pe cea de gestiune frauduloasă și cele prevăzute și pedepsite de Legea nr. 31/1990.
Apelul a fost respins prin decizia civilă nr. 246/Ap din 6 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.
Fără a face o analiză de fond a hotărârii străine, interzisă de altfel de art. 169 din Legea nr. 169 din Legea nr. 105/1992, instanța de apel a reținut că aceasta a rezolvat același litigiu dintre părți, întemeiat pe aceeași cauză, soluționat și de Tribunalul Brașov prin decizia penală nr. 779 din 20 decembrie 1996, definitivă prin decizia penală nr. 177/R din 10 iunie 1997 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală.
Prin urmare, a statuat curtea de apel, nu au importanță denumirile, posibil a fi diferite, date faptelor în legislațiile celor două state, ci cauza litigiului, care în speță este aceeași cum corect a constatat prima instanță, care legal a soluționat cererea prin prisma prevederilor art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992.
M.U. a declarat recurs prin care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate pentru cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe fond admiterea cererii sale în sensul formulat.
Dezvoltând recursul, M.U. a contestat soluția și considerentele instanței de apel, susținând contrar celor din urmă că între hotărârile judecătorești cercetate nu există identitate, ci numai unele similitudini, diferențele constând în acelea că:
- hotărârea italiană a fost pronunțată de o instanță civilă ca urmare a prescrierii răspunderii penale a făptuitorului T.L. , în timp ce hotărârea română este penală;
- nu există identitate de obiect între cele două hotărâri;
- în fața instanței italiene nu s-a invocat excepția autorității de lucru judecat dat de hotărârea română, astfel că nici nu se poate socoti că aceeași cauză a fost judecată și de o instanță română.
în raport cu cele astfel susținute și cu faptul că dispozițiile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992 nu sunt imperative față de sintagma "recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată..."(s.n.) utilizată de acest text de lege, recurentul a calificat decizia atacată ca fiind nelegală prin greșita aplicare a legii.
Recursul astfel motivat nu este fondat și va fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru considerentele care succed.
Contrar susținerilor din recurs, examinarea formală a hotărârilor judecătorești comparate pronunțate în Italia și România, anume sentința nr. 770 din 17 septembrie 2005 a Tribunalului din Terni și decizia penală nr. 779/A din 20 decembrie 1996 a Tribunalului Brașov, denotă împrejurarea că prin procesele care au avut loc, penal în România și civil în Italia, au fost cercetate aceleași fapte ale lui T.L. constând în însușirea unor sume de bani rezultate din vânzarea în România a unor autoturisme procurate din Italia de către M.U. și s-a dispus, adevărat în cuantumuri diferite, asupra întinderii unuia și aceluiași prejudiciu cauzat de T.L. lui M.U.
Ca urmare, pe deplin corect instanțele au hotărât că, indiferent de anume particularități ale fiecărui proces, ele au rezolvat unul și același litigiu între M.U. și T.L.
Așadar, procesul din Italia a fost soluționat definitiv și anterior în România, fiind astfel incidente dispozițiile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992, concordantă cu dispozițiile Regulamentului nr. 44 Bruxelles potrivit cu care o hotărâre nu va fi recunoscută, printre altele, dacă este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într-un litigiu între aceleași părți în statul membru al Uniunii Europene în care se solicită recunoașterea.
în raport cu cele astfel constatate, hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea legii, iar recursul nu este întemeiat, și a fost respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3545/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3547/2007. Civil → |
|---|
