ICCJ. Decizia nr. 3967/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea formulată în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 numita W.D. a solicitat A.P.P.S R.A. restituirea în natură a imobilului situat în localitatea Timișul de Jos nr. 26 (Șoseaua Națională) preluat de stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950.
RA A.P.P.S, prin decizia nr. 25 din 20 ianuarie 2004, a respins cererea formulată de W.D. cu motivarea că solicitanta nu a depus în termenul legal actele doveditoare prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
La data de 24 mai 2004 reclamanta W.D. a contestat în justiție decizia emisă de pârâta RA A.P.P.S, solicitând anularea actului, restituirea în natură a imobilului și intabularea dreptului său de proprietate, reclamanta susținând că la 12 martie 2003 a trimis unității deținătoare toate actele doveditoare, urmare a adresei expediată de pârâtă.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 785 din 15 septembrie 2004, a respins ca tardivă contestația cu motivarea că decizia a fost comunicată reclamantei la data de 19 aprilie 2004, iar aceasta a promovat contestația la 24 mai 2004.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 682/A din 22 aprilie 2005, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința tribunalului și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Aceeași instanță, prin decizia civilă nr. 1155/A din 17 iunie 2005, evocând fondul litigiului, a admis contestația reclamantei, a obligat pe pârâtă să emită decizie de restituire în natură a imobilului și a respins petitul referitor la intabularea dreptului de proprietate.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 4891 din 18 mai 2006, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta RA A.P.P.S împotriva deciziilor nr. 682/A din 22 aprilie 2005 și nr. 1155/A din 17 iunie 2005 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.
împotriva deciziei dată în recurs de înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 2 iunie 2006, a formulat contestație în anulare pârâta RA A.P.P.S. întemeiată în drept pe prevederile art. 318 C. proc. civ., în contestația în anulare s-au susținut următoarele:
- Instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a regiei autonome în sensul că terenul ce reprezintă parcela 13708/7/87 nu se află integral în incinta imobilului Vila 8 Timiș, o porțiune din acesta făcând parte din zona de protecție a drumului național;
- Instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului referitor la faptul că pe terenul ce reprezintă parcelele nr. top 7184/1 și nr.7182/1 se află edificată de Statul Român Vila Timiș nr.8, imobil cu caracter special, care face parte din baza materială destinată activității de reprezentare și protocol pentru delegațiile oficiale;
- S-a învederat instanței de recurs faptul potrivit căruia dispozițiile art. 58 Titlul I din Legea nr. 247/2005, la capitolul 24, după alin. (3), au introdus două noi aliniate, respectiv (31) și (32) pe care din eroare instanța de recurs nu le-a avut în vedere la pronunțarea deciziei, dispoziții imperative care stabilesc termenul în care poate fi exercitat dreptul la acțiune împotriva deciziei emisă de unitatea deținătoare.
La data de 26 ianuarie 2007 pârâta a depus la dosar o cerere intitulată "completare a motivelor contestației în anulare" prin care contestatoarea a reluat susținerile referitoare la dispozițiile legale imperative care stabilesc termenul în care poate fi contestată decizia unității deținătoare, dispoziții omise de instanța de recurs și, totodată, contestatoarea a susținut că instanța de casare a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, interpretare ce intră în contradicție cu dispozițiile art. 24 din aceeași lege și cu practica unanimă a instanțelor judecătorești potrivit căreia calea de atac a contestației, în materia Legii nr. 10/2001, trebuie exercitată în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 (fost art. 24) al Legii nr. 10/2001 republicată, sub sancțiunea decăderii.
Contestația în anulare nu este fondată.
Examinând decizia atacată cu contestație în anulare se constată că unul din motivele de recurs formulate de pârâtă se referă la împrejurarea că nu tot terenul din incinta Vilei nr. 8 Timiș se află în administrarea pârâtei și că pe terenul ce reprezintă alte două parcele s-ar fi edificat de Statul Român Vila nr. 8 Timiș ce ar avea un caracter special.
Răspunzând la acest motiv de casare, instanța de recurs a motivat următoarele:
"Contrar susținerilor recurentei, contestatoarea a depus la data de 12 martie 2003 actele de care a înțeles să se folosească pentru a dovedi dreptul de proprietate pretins și calitatea sa de persoană îndreptățită.
Din coroborarea extrasului de carte funciară cu actul de preluare de către stat, care atestă trecerea imobilului la stat din proprietatea autoarei contestatoarei, rezultă fără echivoc dreptul de proprietate pretins fără a fi necesare și alte dovezi, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada contrară.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 221introdus în Legea nr. 10/2001 prin Titlul I art. I pct. 52 din Legea nr. 247/2005, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Recurenta nu a negat identitatea dintre imobilul preluat de stat și cel cerut a fi restituit în natură, neadministrând probe care să dovedească lipsa de identitate, ci numai a susținut că persoana îndreptățită nu ar fi depus anumite înscrisuri (în special certificat de nomenclatură urbană) absolut necesare în opinia sa pentru a demonstra pe deplin respectiva identitate.
Această critică are un vădit caracter de netemeinicie, care nu constituie caz de recurs, pentru că stabilirea identității imobilului este o chestiune de fapt din competența exclusivă a fondului și apelului, instanțe care au la îndemână orice mijloc de probă, nefiind ținute de anumite probe".
Examinând aceeași decizie atacată cu contestație în anulare se constată că un alt motiv de recurs formulat de pârâtă s-a referit la greșita interpretare a prevederilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 pe care instanța de apel a dat-o în speță și că decizia de respingere a notificării trebuia atacată în termen de 30 de zile de la comunicarea actului.
Răspunzând la acest motiv de casare, instanța de recurs a motivat următoarele:
"Așadar, accesul la justiție pentru efectuarea controlului judiciar al deciziilor emise în cazul arătat nu este reglementat prin art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, ci de dreptul comun, operând termenul general de prescripție, iar nu termenul special de 30 zile".
Potrivit art. 318, teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Pentru înțelegerea și aplicarea corectă a acestui motiv al contestației în anulare trebuie arătat că instanța de recurs este îndreptățită să răspundă la motivele de recurs printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente. De aceea, atât jurisprudența mai veche, cât și cea mai recentă, consideră că nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs. Mai mult, chiar neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.
în speță, motive de casare au constituit neidentificarea corectă a imobilului retrocedat și tardivitatea formulării contestației de către reclamantă, pentru acest din urmă motiv pârâta-recurentă a invocat noi dispoziții introduse prin Legea nr. 247/2005. Oricât de importante ar fi pentru pârâtă argumentele aduse în sprijinul motivelor de casare, ele nu se confundă cu motivele însăși, la care instanța de recurs, așa cum s-a demonstrat mai sus, a răspuns.
Dispozițiile legale prevăzute de art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicație, în sensul că la adăpostul lor nu pot fi invocate greșeli de interpretare a probelor ori a unor norme legale, pentru a nu se deschide, astfel, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.
Față de cele ce preced, contestația în anulare formulată de pârâtă se privește ca nefondată și a fost respinsă în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3828/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3703/2007. Civil → |
|---|
