ICCJ. Decizia nr. 3974/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 329 din 3 martie 2006, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii astfel cum a fost precizată și a respins acțiunea formulată de reclamantele S.I., L.A.T., G.Ș.S. și R.R., în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București prin primar general și Ministerul Economiei și Finanțelor (Ministerul Finanțelor Publice, prin care solicitase obligarea pârâtei Primăria municipiului București la restituirea imobilului situat în București, demolat în anul 1980 pentru construirea Centrului Civic, respectiv restituirea în natură a porțiunii care nu cuprinde construcția nou ridicată, restul suprafeței de teren urmând a fi oferită la schimb din fondul de terenuri aflat în municipiul București.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
- deși inițial reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 10/2001, ulterior au precizat temeiul de drept ca fiind art. 480 C. civ.;
- după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate pretins referitor la imobilele ce fac obiectul acestei reglementări se poate recunoaște persoanelor îndreptățite numai prin recurgerea la măsuri reparatorii reglementate de normele legii speciale, astfel că acțiunea așa cum a fost precizată este inadmisibilă;
- reclamantele au procedat inițial, pentru valorificarea drepturilor lor, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, adresând o notificare Primăriei municipiului București, dar văzând că nu li se răspunde în termenul prevăzut de lege au considerat că pot sesiza instanța judecătorească cu acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun;
- este adevărat că, potrivit art.23-24 din lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe asupra cererii prin decizie sau dispoziție motivată;
- neîndeplinirea acestei obligații corelative a unității deținătoare de a răspunde în condițiile legii solicitării persoanei îndreptățite poate da naștere unei acțiuni prin intermediul căreia să se analizeze atitudinea entității investită cu soluționarea notificării, dar nu poate da acesteia posibilitatea de a acționa în justiție pe calea dreptului comun.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Au susținut reclamantele că sentința pronunțată de tribunal ignoră practica, constantă, a înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în cazul în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 în termen de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa tribunalului pe motiv că ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă contestația. Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea ce i s-a transmis are valoarea unui refuz de restituire a imobilului iar acest refuz trebuie cenzurat de către tribunal.
Apelul declarat de reclamante a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 674/A din 21 noiembrie 2006.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține critica prin care reclamantele au invocat practica instanței supreme deoarece judecătorul decide potrivit propriei convingeri și în conformitate cu legea, fără a fi obligatoriu precedentul judiciar.
A mai reținut curtea de apel că sentința tribunalului este corectă deoarece, existența legii speciale de reparație înlătură posibilitatea unei acțiuni în justiție, în revendicare a imobilului, îndreptată împotriva statului sau a unității administrativ teritoriale reprezentată prin primar. Aceasta deoarece legea specială instituie procedura administrativă obligatorie, iar dispozițiile art. 21 alin. (5) prevăd expres pierderea dreptului de a solicita, în justiție, măsurile reparatorii în natură sau echivalent în cazul în care unitățile deținătoare nu sunt notificate în termenul prevăzut de lege.
împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele, care a fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la 6 februarie 2007, formându-se dosarul civil nr. 34733/3/2005.
în motivarea recursului reclamantele au reiterat criticile formulate și în apel, respectiv aplicarea greșită a legii de către tribunal și curtea de apel care au soluționat pricina pe excepția inadmisibilității acțiunii, ignorând, în opinia sa, practica înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul urmează a se admite pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat că reclamantele au folosit, în motivarea acțiunii precizate, terminologie juridică cu semnificații deosebite, respectiv acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, precum și pe art. 480 C. civ.
La fel de adevărat este și faptul că reclamantele au inițiat acțiunea în justiție ca urmare a nesoluționării notificării lor de către unitatea deținătoare, ceea ce echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, acest refuz urmând a fi cenzurat de către instanță.
Potrivit teoriei și practicii judiciare, caracterizarea acțiunii o face instanța și nu partea care a introdus-o. Pentru a caracteriza corect acțiunea introdusă, instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-1 atribuie acestor termeni, după natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii injustiție.
Spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, temeiul ei juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului ei activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea drepturilor și intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată.
în speță, atât tribunalul cât și curtea de apel, ca instanță devolutivă, nu și-au exercitat rolul activ conferit de legiuitor, astfel cum este definit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Nici una din instanțe nu a dat acțiunii calificarea juridică exactă, deși erau îndreptățite și chiar obligate la aceasta, mărginindu-se la a analiza superficial acțiunea și a pronunța soluții greșite, bazate pe terminologia juridică cu semnificații diferite folosită de reclamante.
Așa fiind, a fost admis prezentul recurs, a fost casată decizia atacată precum și sentința civilă pronunțată de tribunal și, în raport cu dispozițiile art. 313 C. proc. civ., s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3985/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3924/2007. Civil → |
|---|
