ICCJ. Decizia nr. 4022/2007. Civil
| Comentarii |
|
La 28 septembrie 2006 Ministerul Administrației și Internelor, Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat Tribunalului București să dispună restrângerea exercitării de către Stan Florin a dreptului la liberă circulație în statele membre ale Uniunii Europene.
în motivarea cererii reclamantul a susținut că pârâtul a fost returnat din Spania la 19 mai 2006 în baza acordului de readmisie încheiat între România și acest stat, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 58 din Legea nr. 248/2005.
Cererea a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1394 din 1 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
Instanța a reținut, în esență, că prevederile legii interne [art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005] trebuie analizate în raport de prevederile unor documente internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Se mai apreciază că modalitatea de reglementare în dreptul intern a unei asemenea măsuri cu privire la limitarea dreptului la libera circulație a persoanelor, raportat la proporționalitatea între interesul general și interesul particular al persoanei, nu a fost respectat, justul echilibru fiind rupt. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu opinie majoritară, a respins apelul declarat de Direcția Generală a Pașapoartelor din Ministerul Administrației și Internelor, precum și apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Instanța de apel confirmă soluția instanței de fond privind norma legală internă care este în contradicție cu prevederile Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (și a protocoalelor sale).
Reclamantul a declarat recurs, prin care, pentru cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a cerut casarea hotărârilor date în cauza de față și, pe fond, admiterea cererii așa cum a fost formulată.
Recursul este neîntemeiat.
Potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
în asemenea situație, măsura se dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București [art. 39 alin. (l) din Legea nr. 248/2005].
Conform art. 52 din aceeași lege, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate, instituită în condițiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Interpretarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 248/2005 este contrară celei date în primă instanță și în apel cu prilejul judecării cauzei de fată.
Textele legale amintite nu au nicidecum semnificația că măsura restrângerii dreptului la libera circulație, consecință a returnării unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene în temeiul acordului de readmisie dintre România și acel stat, nu s-ar mai aplica după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Dimpotrivă, măsura este în continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care cetățeanul român a fost returnat, așa cum se prevede, de altfel, prin art. 39 alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anumită excepție, extindere dispusă prin art. 52 din lege.
Aderarea României la Uniunea Europeană nu are ca efect nemijlocit încetarea aplicabilității unei legi naționale, în speță dispozițiile Legii nr. 248/2005 referitoare la posibilitatea restrângerii temporare a exercitării dreptului la libera circulație în statele Uniunii Europene.
Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin el însuși în cazul tratatelor institutive și a regulamentelor, precum și prin transpunere în cazul directivelor și deciziilor instituțiilor comunitare.
De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive și regulamente) și efect util în cazul dreptului derivat (directive și decizii ale instituțiilor comunitare), adică are un caracter justițiabil în fața jurisdicțiilor naționale în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în fața judecătorului național, care este perfect competent să judece, considerat fiind, în aceste condiții, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.
în fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului național contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul național fiind cel chemat să sancționeze contrariul.
Dreptul la libera circulație a cunoscut o primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabilește "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor" și statuează faptul că "în scopul aplicării prezentului Tratat, și fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate".
Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne (circulația bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă).
Libera circulație a persoanelor derivă din prevederile legate de conceptul de "cetățenie europeană", introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condițiilor impuse de Tratatul Comunității Europene și a măsurilor luate pentru aplicarea acestora.
Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E. nr. 1612/68 și abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, text cu relevanță pentru Spațiul Economic European.
Acest din urmă act normativ derivat de drept comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulație și ședere, și restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
în raport cu cele astfel arătate sunt de reținut următoarele:
- este esențial nelegal refuzul a priori al judecătorului național de a aplica dreptul intern pentru simplul motiv a incidenței dreptului comunitar, fără să cerceteze și să identifice eventuale ipoteze de conflict între dreptul comunitar și dreptul intern, aplicând fie norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie - așa cum mai sus s-a arătat - dreptul comunitar în mod imediat, direct și prevalent, integrat automat sau transpus în sistemul național de drept;
- de asemenea, în scopul aplicării corecte a normei de drept incidente, instanțele sunt obligate să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel comunitar și să examineze faptele și măsura cerută prin prisma raportului de proporționalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii dedusă judecății lor, fie în sensul respingerii acesteia.
Față de situația pârâtului din prezenta cauză nu se impunea aplicarea normei interne, art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Pârâtul a părăsit România la 14 aprilie 2006 cu destinația Spania, unde a stat până la 19 mai 2006, când a fost returnat în România (Declarația pârâtului pag.4 din dosarul de fond). Nici un document nu relevă un comportament neconcordant cu normele interne ale României ori Spaniei, durata de ședere fiind de numai 16 zile.
în consecință, soluția instanțelor este corectă atât din punct de vedere al normei interne cât și a normei comunitare (Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004).
Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fostrespins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4039/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4015/2007. Civil → |
|---|
