ICCJ. Decizia nr. 4039/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 6 iunie 2005, reclamantul F.S. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se stabilească că privarea sa de libertate pe o durată de un an peste durata pedepsei rezultante de 5 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 530/2002 a Tribunalului Cluj este nelegală și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 35 miliarde lei cu titlu de daune morale.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a fost cercetat penal pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, fiind inculpat pentru comiterea acestora în cadrul unui proces penal ce a început în anul 1998 și finalizat la data de 10 martie 2004.
în data de 2 septembrie 1998 a fost arestat preventiv, măsură menținută pe o durată de un an și 5 luni, fiind eliberat la data de 1 februarie 2002 în temeiul hotărârii pronunțate de tribunal.
Durata procedurilor judiciare s-a întins pe o perioadă de 5 ani și 6 luni, fiind determinată exclusiv de greșeli de judecată imputabile exclusiv instanțelor judecătorești, situație ce a atras încălcarea dreptului său la o judecată echitabilă și într-un termen rezonabil, sens în care a invocat prevederile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Condamnarea finală s-a dispus pe o durată de 5 luni închisoare, astfel încât deținerea sa timp de un an peste durata menționată este lipsită de temei legal, instanțele încălcând obligația legală ce le revenea în conformitate cu prevederile art. 5 din documentul sus menționat, de a verifica la intervale de timp rezonabil starea sa de detenție.
Menținerea sa abuzivă în stare de arest i-a cauzat suferințe morale și fizice nejustificate, ce au culminat cu apariția hepatitei cronice, diminuarea acuității vizuale, pierderea în cea mai mare parte a danturii, ca și însemnate prejudicii materiale.
A mai arătat că familia sa a rămas fără nici o sursă de venit, fiind nevoită să apeleze la ajutorul părinților soției sale, iar fiica sa a avut de suferit datorită atitudinii disprețuitoare a celorlalți copii ce au cunoscut situația sa.
întrucât nu au mai putut suporta situația menționată, dar și datorită stării sale psihice precare, soția sa a divorțat.
în drept, au fost invocate prevederile art. 504 C. proc. pen, în interpretarea pe care aceste dispoziții o au potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României,art. 5 alin. (3) și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Prin sentința civilă nr. 581 din 30 iunie 2006 a Tribunalului Cluj au fost respinse excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune și admisă în parte cererea introductivă.
S-a stabilit ca fiind nelegală privarea de libertate pe care reclamantul a suportat-o pe durata de un an peste durata pedepsei de 5 luni închisoare aplicată prin hotărârea penală definitivă de condamnare.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului suma de 70.000 RON cu titlu de daune morale și 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Prima instanță a reținut, în esență, că acțiunea reclamantului este admisibilă în raport de temeiul de drept invocat, art. 504,art. 506 C. proc. pen, întrucât privarea de libertate peste durata condamnării este nelegală, statul fiindu-i dator victimei cu plata sumei de 70.000 RON, cu titlu de daune morale.
Obligația statului, de plată a daunelor în cazul erorilor judiciare, are în vedere o reparație integrală a prejudiciului cauzat persoanei condamnate sau arestate pe nedrept, potrivit principiilor ce rezultă din dispozițiile art. 998,art. 999 C. civ.
Or, arestarea și inculparea reclamantului pe nedrept i-a produs suferințe pe plan moral, social și profesional, i-a lezat demnitatea, onoarea și libertatea individuală, fiind astfel îndreptățit la repararea de către stat a prejudiciului astfel produs.
Dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică a persoanei, precum și inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței sale sunt garantate prin art. 15 pct. 1, art. 22 și art. 23 din Constituția României.
De asemenea, sunt ocrotite onoarea, reputația, demnitatea, dreptul la imagine, ca atribute fundamentale ale persoanei.
Or, în perioada detenției, reclamantul a fost lipsit de modul de viață pe care obișnuia să-l ducă, de relațiile cu familia și prietenii săi, fiind obligat să suporte privațiunile specifice detenției, dar și condițiile improprii de igienă și hrană.
Toate acestea au făcut ca reclamantul să suporte suferințe fizice, dar și psihice accentuate de perioada relativ mare de deținere, ale căror consecințe pot fi înlăturate prin acordarea unor despăgubiri bănești care să-i asigure resursele financiare necesare reluării modului de viață obișnuit desfășurării activităților de care a fost lipsit în această perioadă și de implicare în viața socială.
La determinarea cuantumului despăgubirilor acordate au fost avute în vedere atât principiile răspunderii civile prevăzute de dreptul intern, cât și jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia prejudiciul trebuie apreciat într-un cuantum rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.
Apelurile declarate de reclamant și pârât, ca și de Ministerul Public, Pachetul de pe lângă Tribunalul Cluj, au fost soluționate prin decizia civilă nr. 434/A/2006 din 17 noiembrie 2006 în sensul admiterii în parte a apelului reclamantului și respingerii ca nefondate a celorlalte apeluri.
A fost schimbată în parte hotărârea atacată în sensul că a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale.
S-a reținut că daunele morale pretinse de reclamant sunt justificate în sensul considerentelor hotărârii primei instanțe, dar și a celor expuse în decizia Curții, care a apreciat ca echitabilă o despăgubire în limita sumei de 100.000 RON.
Cât privește celelalte apeluri, s-a apreciat că atunci când între durata condamnării dispuse printr-o hotărâre penală definitivă și durata privării de libertate, nu există concordanță, privarea de libertate depășind durata condamnării definitive, se poate reține că privarea de libertate este lipsită de temei, apărând nelegală și injustă.
Or, prin raportare nu la prevederile art. 504 C. proc. pen., ci la acelea prevalente, prevăzute de art. 20 alin. (2) din Constituția României, de art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție, în cazul reclamantului a existat o privare nelegală de libertate, așa încât acesta este în drept a pretinde reparații potrivit prevederilor art. 5 paragraful 5 din Convenție, conform cărora orice persoană care este victima unei arestări, a unei dețineri are dreptul la reparații.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj, criticând-o pentru nelegalitate.
în dezvoltarea recursului său, reclamantul a criticat greșita cuantificare a despăgubirilor acordate, considerate ca fiind modice, față de drepturile încălcate prin fapta organelor pârâtei.
A învederat că instanța de apel ar fi trebuit să acorde eficiență principiului egalității consacrat de jurisprudența CEDO, în determinarea cuantumului daunelor morale acordate, sens în care a invocat decizia CEDO pronunțată în cauza Grava contra Italiei.
A mai arătat că suma stabilită de instanțele inferioare nu îi permite reinserția socială, fiind necesar ca aceasta să fie cel puțin echivalentul sumei stabilite ca fiind datorată statului cu titlu de prejudiciu și să fie astfel întrunită și condiția reparării prejudiciului pentru a beneficia de reabilitare judecătorească.
în apelul său, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat nelegalitatea hotărârii, pentru cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a arătat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă câtă vreme situația acestuia nu se încadrează în ipotezele limitativ prevăzute de art. 504 C. proc. pen., expuse integral.
Reclamantul nu a adus un minim de argumente și indicii din care să rezulte consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și familial, așa încât daunele solicitate nu-i pot fi acordate, nefiind justificate.
Recursurile nu sunt fondate.
Criticile reclamantului privind greșita cuantificare a despăgubirilor solicitate, nu pot fi primite atât pentru neindicarea motivului de recurs care ar atrage nelegalitatea hotărârii și care nici nu pot fi încadrate din oficiu de instanță în unul din motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., dar și pentru faptul că acestea privesc aspecte de netemeinicie a hotărârii supuse controlului judiciar.
Se rețin însă, relativ la cuantificarea prejudiciului moral, că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. în situația dată, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a afectată situația familia, profesională și socială. Totodată, în procesul de cuantificare a daunelor, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.
Or, în speță, instanța de apel, urmare a analizării tuturor aspectelor sus menționate și dând o justă eficiență principiilor echității și proporționalității, a apreciat corect valoarea despăgubirilor acordate, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului.
Nu există vreo prevedere legală sau statuare jurisprudențială care să stipuleze ca posibil criteriu de determinare a unui atare prejudiciu, echivalența prejudiciului material stabilit în procesul penal și cel solicitat în prezenta procedură așa încât criticile astfel formulate se vădesc a nu fi nici fondate.
Cât privește recursul pârâtului, care a invocat inadmisibilitatea cererii introductive, din perspectiva conținutului actual al textului art. 504 C. proc. pen, se reține că, indiferent de modificarea în timp a conținutului acestor prevederi legale, corect examinate de instanțele ce s-au pronunțat în prezenta cauză, scopul urmărit constant prin acest text de lege a fost și este acela de materializare a principiului constituțional potrivit căruia Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Această interpretare este în acord și cu prevederile art. 5 paragraful 1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, decât în cazurile expres prevăzute la lit. a)-f) ale paragrafului 1". Cazul prevăzut la lit. a) privește persoana care "este deținută legal, pe baza condamnării pronunțate e un tribunal competent".
Or, atâta timp cât între durata condamnării dispuse prin hotărârea judecătorească definitivă și durata privării de libertate nu există concordanță, privarea de libertate depășind durata condamnării definitive, temeinic s-a apreciat că privarea de libertate este lipsită de temei legal, apărând ca fiind nelegală și injustă, aspect corect soluționat de cele două instanțe.
Scopul legii și în actuala redactare este, așadar acela de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnare pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal finalizat în modalitatea stipulată de art. 504 alin. (3) C. proc. civ., numai în acest fel legea internă fiind în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prioritare și prevalente dreptului intern și în conformitate cu care, potrivit art. 20 din Constituția României, trebuie interpretate legile interne.
Nefondate sunt și criticile privind cuantificarea prejudiciului pentru lipsa datelor sau indiciilor necesare acestei operațiuni, instanțele apreciind corect atât asupra naturii reparației, pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, cât și asupra cuantumului bănesc al acestuia.
Privarea reclamantului de libertate cu un an peste durata condamnării definitive, a fost de natură, cu evidență, să aducă atingere drepturile și libertăților fundamentale ale reclamantului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate de o asemenea măsură pot și trebuie să fie acoperite printr-o minimă satisfacție de natură pecuniară.
Intentarea procesului penal pentru faptele imputate și care, în final au dus la aplicarea unei sancțiuni mai puțin aspră cât privește durata condamnării, au avut consecințe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziția socială și prestigiul profesional, aspecte ce definesc omul și care analizate și evaluate obiectiv au condus la acordarea daunelor morale contestate.
Acest consecințe dăunătoare au fost probate și apreciate corect de instanța de apel, care a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.
Prin urmare, reținând atât îndreptățirea reclamantului de a beneficia de reparația acordată, cât și asupra cuantumului bănesc al reparației, corect apreciat, se constată ca nefondate criticile formulate, motiv pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile părților au fost respinse.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4048/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4022/2007. Civil → |
|---|
