ICCJ. Decizia nr. 4089/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4089
Dosar nr. 3474/3/200.
Şedinţa publică din 18 mai 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2005, reclamanta SC E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M.C.I. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca E., pentru carne şi produse din carne, clasa 29.
În motivare, reclamanta a arătat că a depus la O.S.I.M. o cerere pentru înregistrarea mărcii individuale combinată „G.D.E.", această cerere fiind respinsă prin Decizia nr. 213909/2005 motivat de faptul că a fost identificată marca înregistrată anterior MN 33188 E. pentru produse similare din clasa 29, a cărei titulară este societatea pârâtă.
Dar, susţine reclamanta, marca E. nu a fost niciodată utilizată pe teritoriul României, de către pârâtă, în ultimii 5 ani pentru produse din clasa 29, în special pentru carne şi produse din carne. Societatea pârâtă, titulară a mărcii, se ocupă cu producerea de ambalaje, conform paginii de internet a acesteia, şi nu a avut activităţi în domeniul producţiei de alimente în ultimii 5 de ani.
În drept, au fost invocate prevederile art. 45 şi urm. şi art. 50 din Legea nr. 84/1998, precum şi Regula 32 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii şi arătând că, la data de 15 iulie 1997, a obţinut dreptul asupra mărcii E., prin înregistrare la O.S.I.M., sub nr. 033188, pentru produsele şi serviciile din clasele 29, 35 şi 39, iar de la data înregistrării şi până în prezent marca a fost utilizată efectiv pe teritoriul României, pentru toate categoriile de produse din clasa 29.
Prin încheierea pronunţată la data de 11 ianuarie 2006 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, la care a fost iniţial repartizată şi reînregistrată pe rolul secţiei a III-a civilă a aceluiaşi tribunal.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se interzică reclamantei comercializarea produselor cu semnul G.D.E.
Prin încheierea pronunţată la data de 10 mai 2006, a fost admisă excepţia tardivităţii formulării cererii reconvenţionale şi, în consecinţă, a fost disjunsă judecarea acestei cereri de cea a cererii principale.
Prin sentinţa civilă nr. 776 din 7 iunie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea de decădere din dreptul la marcă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta este îndreptăţită să formuleze acţiune în decăderea din drepturi a pârâtei pentru că cererea sa de înregistrare a mărcii „G.D.E. " a fost respinsă de O.S.I.M. întemeiat pe existenţa mărcii „E." anterior înregistrată de către pârâtă.
În raport de prevederile art. 47 din Legea nr. 84/1998, pârâtei îi revine obligaţia de a dovedi folosirea mărcii, şi, sub acest aspect, s-a constatat că pârâta a făcut dovada folosirii efective a mărcii, în mod public, în ultimii 5 ani, înţelegând prin folosire efectivă o utilizare a mărcii în activităţile comerciale obişnuite pentru produsele pentru care marca a fost înregistrată, în mod serios şi cu finalitatea evidentă de prezervare a drepturilor exclusive asupra mărcii.
Prin Decizia civilă nr. 776 din 7 iunie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentinţa, a admis acţiunea şi a dispus decăderea pârâtei din drepturile cu privire la marca E. nr. 33188 în ceea ce priveşte produsele carne şi preparate din carne, obligând-o, totodată, pe pârâtă la plata sumei de 20,15 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Critica referitoare la nelegalitatea sentinţei apelate pentru încălcarea dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ. este nefondată.
Pârâta-intimată nu a depus, odată cu întâmpinarea, înscrisuri spre a-şi susţine apărările formulate, situaţie faţă de care nu se poate reţine neîndeplinirea obligaţiei reglementate prin art. 116 C. proc. civ., în sensul necesităţii depunerii de exemplare suficiente spre a fi comunicate către reclamantă.
În ceea ce priveşte înscrisurile depuse ulterior, ca urmare a încuviinţării acestei probe de către prima instanţă, curtea de apel reţine că administrarea acestei probe s-a realizat chiar la termenul la care a fost încuviinţată, termen la care reclamanta-apelantă nu a fost prezentă, deşi fusese legal citată.
Potrivit art. 96 C. proc. civ., „partea prezentă în instanţă, în persoană sau prin mandatar, nu poate refuza primirea actelor de procedură şi a înscrisurilor care i se comunică în şedinţă. în acest caz, instanţa poate încuviinţa, la cerere, un termen pentru a lua cunoştinţă de acte".
Astfel, în conformitate cu norma juridică enunţată, comunicarea de înscrisuri se face numai faţă de partea prezentă în şedinţă, într-o astfel de situaţie respectiva parte fiind îndreptăţită să solicite un nou termen pentru a lua cunoştinţă de înscrisurile astfel comunicate.
În condiţiile în care reclamanta apelantă nu a fost prezentă la şedinţa de judecată la care s-a administrat proba cu înscrisuri, nu exista obligaţia instanţei de a-i comunica acesteia înscrisuri prin corespondenţă şi nici dreptul corelativ al părţii de a primi o astfel de comunicare în considerarea simplului fapt că a formulat o solicitare în acest sens prin memoriul intitulat „răspuns la întâmpinare".
Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor sunt cele expres stabilite prin lege, iar exerciţiul lor trebuie făcut în sensul prevederilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., respectiv „cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege", iar pretenţia emisă de reclamantă de a-i fi comunicate prin corespondenţă înscrisurile ce s-au depus ulterior momentului depunerii întâmpinării constituie o extrapolare nejustificată şi excesivă a prevederilor art. 116 şi art. 96, care este în dezacord cu prevederile art. 723 alin. (1) C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamanta apelantă a fost legal citată la judecata în fond a cauzei, iar propunerea şi administrarea de probe s-a realizat în aceste condiţii, în şedinţă publică, au fost pe deplin respectate principiul contradictorialitătii şi cel al dreptului la apărare, împrejurarea că această parte nu a fost prezentă la şedinţă fiind efectul propriei opţiuni asupra modului în care a înţeles să îşi susţină acţiunea promovată în justiţie.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, curtea de apel a constatat fondate criticile reclamantei.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC E. SRL a solicitat decăderea pârâtei SC M.C.I. SRL din drepturile conferite de marca E. pentru carne şi produsele din carne, clasa 29, susţinând că marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României, în ultimii 5 ani, pentru această subclasă.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice „dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia şi poate fi făcută prin orice mijloc de probă".
Probele administrate de către pârâtă, constând în facturi şi etichete, relevă utilizarea mărcii „E." de către pârâtă pentru pasta de tomate, bulion şi măsline, iar nu pentru carne şi produsele din carne din clasa 29, în legătură cu care reclamanta a formulat cererea de decădere.
De asemenea, contractul de prestări servicii nr. 50 din 20 februarie 2006 are ca obiect servicii în domeniul industrializării pastei de tomate.
În raport de aceste probe, curtea de apel a constatat că pârâta nu a probat faptul folosirii efective a mărcii pentru carne şi produsele din carne din clasa 29, susţinerile reclamantei sub acest aspect dovedindu-se întemeiate.
În ceea ce priveşte facturile potrivit cărora societatea pârâtă ar fi cumpărat „etichete mezeluri şi carne marca E." şi „carne preambalată e.; cârnaţi e. şi salam e.", curtea a reţinut că acestea poartă data de 1 decembrie 2005 şi, respectiv, 5 decembrie 2005.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 „titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale, dacă, în perioada de la expirarea duratei prevăzute la art. 45 alin. (1) lit. a) până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv. Totuşi, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiţie a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată în considerare, dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii mărcii au intervenit numai după ce titularul a cunoscut intenţia de prezentare a unei cereri de decădere".
Or, nu numai că cele două facturi menţionate sunt întocmite cu două şi, respectiv, cinci zile înaintea datei la care cererea reclamantei de decădere a pârâtei din drepturile asupra mărcii E. a fost înregistrată pe rolul instanţei, dar ele relevă acte pregătitoare de folosire a mărcii pentru carne şi produse din carne, constând în achiziţionarea de etichete pentru astfel de produse şi a unei cantităţi relativ reduse de carne (150 Kg), cârnaţi şi salam (300 şi respectiv 350 buc), iar nu o folosire efectivă a mărcii E. în activitatea curentă.
De altfel, aceste acte pregătitoare nu s-au dovedit a fi fost urmate de alte acte de folosire propriu-zisă a mărcii pentru produsele în discuţie, deşi perioada de timp scursă până la soluţionarea apelului a fost de peste un an.
Cât priveşte apărarea intimatei pârâte în sensul că aceasta ar avea intenţia şi voinţa onestă de a-şi prezerva drepturile exclusive asupra mărcii E. pentru produsele din clasa 29 (carne şi produse din carne), curtea de apel a considerat că nu poate fi reţinută, în condiţiile în care numai actele de folosire efectivă, în activitatea obişnuită a titularului, sunt de natură a-1 pune pe acesta la adăpost de sancţiunea decăderii prevăzute de art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998.Prezervarea mărcii pentru considerente ce ar ţine de buna-credinţă, de voinţa onestă şi de eventuale proiecte de dezvoltare ori diversificare a activităţii titularului ar constitui o restrângere nejustificată a drepturilor terţilor ce ar dori să îşi aproprie aceeaşi marcă pentru produse/servicii ce sunt de actualitate.
Concluzionând, curtea de apel a reţinut că marca E., pentru care pârâta are calitate de titular pentru clasele 29, 35 şi 39 conform certificatului de înregistrare a mărcii nr. 33188 eliberat de O.S.I.M., nu a fost efectiv folosită de către pârâtă pentru carne şi produsele din carne din clasa 29, situaţie faţă de care, potrivit dispoziţiilor art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, cererea reclamantei de decădere a pârâtei din drepturile conferite de această marcă pentru produsele menţionate este întemeiată.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, numai în ceea ce priveşte soluţia dată motivului referitor la fondul cauzei şi respingerea cererii de decădere din drepturile conferite de marcă; în drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea curţii de apel este nelegală.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susţine că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, nesocotind atât litera, cât şi spiritul legii.
Referitor la litera legii, recurenta arată că instanţa de apel, deşi a reţinut în considerente că facturile prin care pârâta a comercializat carne preambalată, cârnaţi şi salam sub marca E. au fost întocmite cu 2 zile şi respectiv 5 zile înainte de data înregistrării reclamantei pe rolul instanţei, iar factura din data de 24 decembrie a ignorat-o complet, nu a ţinut seama de faptul că pârâta a folosit marca înainte de a cunoaşte intenţia reclamantei de a o acţiona în judecată, din moment ce acţiunea nici nu fusese depusă la instanţă.
Recurenta susţine că toate cele trei facturi dovedesc faptul că a achiziţionat carne şi produse din carne, folosind pentru aceasta marca E., ceea ce face inaplicabile dispoziţiile art.45 lit. a) din Legea nr. 84/1998.
În opinia recurentei, a fost încălcat şi spiritul legii, care urmăreşte să protejeze pe titularul mărcii şi buna sa credinţă.
Folosirea serioasă, reală şi neechivocă a mărcii sunt probleme de fapt, supuse liberei aprecieri a judecătorilor, care, analizând circumstanţele proprii cauzei, trebuie să constate că folosirea mărcii are ca obiect să creeze sau să conserve un debuşeu pentru produsele marcate şi că nu vizează simpla deţinere a dreptului la marcă.
Recurenta susţine că a dovedit cu înscrisurile administrate în cauză că a folosit marca E. pentru produse din clasa 29, inclusiv carne şi produse din carne, în planul său de afaceri fiind prevăzută extinderea activităţii, pe care decăderea din dreptul la marcă ar afecta-o grav.
În fine, recurenta mai arată că reclamantei i s-a respins cererea de înregistrare a mărcii „G.D.E.", pe motivul existenţei mărcii anterioare a reclamantei, iar prin încercarea de a obţine decăderea pârâtei din dreptul la marcă, reclamanta tinde, de fapt, să acopere propria neglijenţă de care a dat dovadă în activitatea sa, ceea ce contravine spiritului Legii nr. 84/1998.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare, dar, cu ocazia dezbaterilor, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente.
Curtea de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că în perioada de protecţie a mărcii E. nr. 33188, reclamanta nu a folosit această marcă pentru carne şi preparate din carne decât prin menţionarea sa în facturile din data de 1 decembrie 2005 şi 5 decembrie 2005, în condiţiile în care cererea de decădere s-a înregistrat la data de 7 decembrie 2005 şi că cele două facturi relevă numai acte pregătitoare de folosire a mărcii, constând în achiziţionarea de etichete, neurmate de acte propriu-zise de folosire a mărcii pentru produsele în discuţie.
La această situaţie de fapt, curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, ca şi pe cele ale art. 46 alin. (2) din aceeaşi lege, despre care recurenta pretinde că au fost greşit aplicate.
Astfel, potrivit textului de lege menţionat, titularul nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă în perioada de la expirarea duratei prevăzute la art. 45 alin. (1) lit. a), adică a celor 5 ani de nefolosire neîntreruptă a mărcii, şi până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv.
În continuare, textul prevede că, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu trei luni înainte de prezentarea în justiţie a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată în considerare, dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a cunoscut intenţia de prezentare a unei cereri de decădere.
În speţă, recurenta solicită a se face aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, ceea ce înseamnă că nu contestă că perioada de 5 ani de nefolosire efectivă a mărcii pentru carne şi preparate din carne s-a împlinit, dar consideră că începerea folosirii mărcii, ca urmare a extinderii activităţii sale comerciale, întruneşte cerinţele textului de lege menţionat, pentru a paraliza cererea reclamantei privind decăderea din dreptul la marcă.
Pentru ca această apărare a pârâtei să poată fi primită trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
1. Actele de începere a folosire a mărcii, niciodată nesusţinându-se că ar fi vorba despre o reluare, să fie anterioare cu cel puţin trei luni datei de înregistrare a cererii de decădere sau, în cazul în care se situează în intervalul de trei luni premergătoare intentării acţiunii, pregătirile pentru începerea folosirii să nu fi intervenit după ce titularul a luat cunoştinţă despre intenţia de intentare a acţiunii.
În cauza dedusă judecăţii, pârâta se află în cea de a doua ipoteză, în sensul că actele de folosire a mărcii de care se prevalează se situează în perioada de trei luni anterioară cererii de chemare în judecată.
Sub acest aspect, deşi curtea de apel a observat că cele două facturi au fost întocmite cu două şi, respectiv, cinci zile înainte de introducerea acţiunii, nu le-a înlăturat pe considerentul că pârâta le-ar fi întocmit ştiind despre intenţia reclamantei de a solicita decăderea, ci le-a analizat sub aspectul concludentei lor în soluţionarea litigiului.
Prin urmare, susţinerea din recurs a pârâtei conform căreia la data întocmirii celor două facturi nu avea cunoştinţă despre intenţia reclamantei de a o chema în judecată nu are nicio relevanţă.
Nici faptul că pârâta ar mai fi ataşat la dosar o factură din data de 24 decembrie 2005, iar instanţa de apel nu a luat-o în considerare nu este în măsură să atragă nelegalitatea hotărârii, câtă vreme acest pretins act de folosire a mărcii se situează în timp după data introducerii acţiunii, neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
2. Şi în cazul începerii sau reluării folosirii mărcii trebuie să fie îndeplinită condiţia prevăzută în art. 45 alin. (1) lit. a), pentru a împiedica decăderea titularului din dreptul la marcă, adică actele îndeplinite de titular să fie acte de folosire efectivă a mărcii.
În acest sens, pârâta trebuia să facă dovada că în perioada premergătoare intentării acţiunii a început să folosească efectiv marca E. pentru carne şi preparate din carne.
Din această perspectivă, analiza probelor administrate şi stabilirea situaţiei de fapt sunt atributul instanţelor de fond, instanţa de recurs neavând posibilitatea de a verifica decât legalitatea hotărârii atacate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu şi de a reanaliza probele în scopul reevaluării situaţiei de fapt reţinute în fazele procesuale anterioare.
În speţă, curtea de apel a constatat că numai două din înscrisurile depuse la dosar de pârâtă au legătură cu activitatea acesteia de comercializare a unor preparate din carne şi că reprezintă numai acte pregătitoare ale unei asemenea activităţi, câtă vreme ele nu dovedesc decât achiziţionarea unor etichete susceptibile a fi aplicate pe produse, dar în legătură cu care nu s-a dovedit că au şi fost comercializate sub marca E.
În condiţiile în care, de la data înregistrării mărcii şi până la introducerea cererii de decădere, titularul a efectuat numai două acte de comerţ izolate, cu caracter pregătitor, în scopul aplicării ulterioare a mărcii E. pe produse, corect a stabilit curtea de apel că pârâta nu a folosit efectiv marca în legătură cu o parte a produselor pentru care a înregistrat-o, respectiv pentru carne şi preparate din carne.
Faptul că reclamanta a constatat că existenţa mărcii pârâtei reprezintă un obstacol în înregistrarea propriei mărci pentru produse identice sau similare şi că a intentat acţiunea în decădere pentru eliminarea acestui obstacol nu numai că nu contravine legii, dar este tocmai remediul legal pentru situaţia în care un titular înregistrează o marcă de baraj, pe care nu o foloseşte efectiv în activitatea comercială, dar care împiedică înregistrarea sau folosirea unui semn identic sau similar de către alte persoane.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia curţii de apel este legală şi, în baza art. 312 C. proc. civ., o va menţine şi va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 600 RON cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.C.I. SRL împotriva deciziei nr. 252/A din 8 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 6000 RON, cheltuieli de judecată, către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 414/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4006/2007. Civil → |
|---|
