ICCJ. Decizia nr. 4437/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4437
Dosar nr. 15719/3/200.
Şedinţa publică din 31 mai 2007
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta T.T.M. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA pentru anularea deciziei nr. 259 din 9 mai 2005 şi restituirea prin despăgubiri băneşti a imobilului preluat în mod abuziv de stat (echivalentul în lei a sumei de 2.844 dolari SUA, la rata de schimb a Băncii Naţionale a României la 10 iunie 2005).
Bunul pretins, suprafaţa de 711 mp, înscris în C.F. Baraolt nr. 2850 sub nr.top. 1891/1 şi ocupat de staţia PECO nr. 3 Baraolt, a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1340 din 17 noiembrie 2005 a admis acţiunea şi a anulat Decizia prin care pârâta SC P. SA a respins notificarea de revendicare. A fost obligată pârâta SC P. SA la despăgubiri către contestatoare în sumă de 2844 dolari SUA prin echivalentul în lei a acestei sume, la cursul valutar BNR la data plăţii, pentru 711 mp teren înscris în C.F. Baraolt nr. 2850 nr.top. 1891/1.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii instanţa a reţinut că reclamanta este persoană îndreptăţită, în înţelesul art. 3 coroborat cu art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
În urma decesului bunicii T.I. la 24 august 1953 moştenitori au rămas soţul acesteia T.A. şi fiica lor, M., căsătorită I.
După decesul bunicului T.A., survenit la 28 mai 1972, a cules succesiunea, fiica I.M. Aceasta din urmă a decedat la 6 noiembrie 1974 şi de pe urma acesteia a rămas ca moştenitoare reclamanta, T.T.M. (certificat de moştenitor nr. 160 din 20 iulie 2005 emis de notarul public G.G. din Covasna).
S-a mai reţinut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi în înscrierile din Cartea Funciară.
S-a constatat că pretenţiile reclamantei de despăgubiri în cuantumul de 2844 dolari SUA sunt întemeiate, între părţi existând de altfel negocieri pentru această sumă, soldate cu încheierea unui proces-verbal la 8 mai 2002 în care se menţionează suma şi propunerea de a se acorda reclamantei această pretenţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 253 din 13 iunie 2006 a respins ca nefondată excepţia tardivităţii contestaţiei precum şi apelul declarat de pârâta SC P. SA.
Instanţa de apel nu a primit criticile formulate constatând că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, cu privire la tardivitatea contestaţiei s-a constatat că a 30-a zi de la momentul comunicării deciziei a căzut într-o zi de sâmbătă şi deci termenul de declarare a contestaţiei, calculat după regulile înscrise în art. 107 C. proc. civ., s-a prelungit până la prima zi lucrătoare, luni, 13 iunie. Or, contestaţia a fost trimisă prin poştă la 11 iunie 2005 în termenul de 30 de zile.
Nu s-a primit nici critica că nu sunt suficiente actele de stare civilă pentru a dovedi calitatea de moştenitor faţă de certificatul de moştenitor nr. 160 din 20 iulie 2005 eliberat de Biroul Notarului Public G.G. S-a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede repunerea de drept în termenul de acceptare al succesiunii pentru cei care nu au făcut demersuri în acest sens.
Nici motivul că sucursala societăţii pârâte nu avea mandat să negocieze condiţiile de acordare de despăgubiri nu a fost primit. S-a constatat că prin Decizia nr. 94/2002 a fost numită Comisia de analiză a notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 şi deci aceasta avea calitate să încerce concilierea cu petenta şi deci a identificat terenul în baza înscrierilor din cartea funciară a constatat că acest teren este ocupat de staţia PECO nr. 3 Baraolt şi a propus acordarea de despăgubiri.
Singura împrejurare contestată, calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, s-a constatat că a fost dovedită în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt, în esenţă s-au invocat următoarele critici:
- notificarea nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în lipsa unui certificat de moştenitor.
- s-au ignorat dispoziţiile Legii nr. 247/2005, art. 22 alin. (4) din Titlul VII, potrivit cărora o Comisie Centrală pentru stabilirea despăgubirilor va decide după o procedură specială, astfel că ambele instanţe, de fond şi, respectiv, de apel au pronunţat soluţii greşite, cu încălcarea Legii nr. 247/2005, reglementare care dă în competenţa Comisiei Centrale, şi nu a instanţelor, stabilirea despăgubirilor, obiectul cauzei nefiind acţiunea în revendicare.
În sfârşit recurenta a criticat valoarea dată de instanţă unei adrese emise de o comisie fără competenţe în această materie, comisia de rezolvare a notificărilor fiind numită la sediul P., printr-o altă decizie.
Recursul este nefondat şi se va respinge pentru considerentele ce urmează:
Instanţele au rezolvat legal cauza dedusă judecăţii.
În mod corect nu a fost primită critica că nu ar fi fost dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Deşi s-a reţinut în mod constant de către pârâtă că dovada calităţii nu se face cu acte de stare civilă, în lipsa unui certificat de calitate de moştenitor, în dosarul de fond există la fila 33 certificatul de moştenitor nr. 160 din 20 iulie 2005 emis de un notar public din Sfântu Gheorghe judeţul Covasna care atestă această calitate pentru reclamantă, în succesiunea mamei sale, care la rândul ei i-a succedat pe părinţii ei şi bunicii reclamantei(vechii proprietari). Acest document oficial nu a fost nici contestat, nici atacat pe căi legale, astfel că el produce efectele conferite de lege.
Critica referitoare la nevalabilitatea procesului-verbal încheiat la 8 mai 2002 între Comisia de analiză a notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 şi reclamantă nu a fost menţionată printre motivele de apel deşi instanţa de fond a reţinut şi analizat acest document în considerente.
Explicaţia dată în recurs, după motivarea complexă a instanţei de apel, în sensul că prin Decizia nr. 94/2002 nu s-ar fi numit Comisia centrală de verificare a notificărilor, de la sediul din Bucureşti al pârâtei este de altfel şi nefondată câtă vreme pârâta nu a produs documente care să confirme competenţa Comisiei centrale şi câtă vreme pârâta nu a contestat dreptul reclamantei de a primi despăgubiri, în suma pretinsă de aceasta - ci a contestat numai calitatea petentei de persoană îndreptăţită.
Nici ultimul motiv invocat în recurs, referitor la greşita aplicare a Legii nr. 247/2005 [mai precis aplicarea art. 22 alin. (4) din Titlul VII, nu este întemeiat].
Această critică nu a fost invocată prin apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1340 pronunţată de Tribunalul Bucureşti la 17 noiembrie 2005 deci după apariţia legii despre care se pretinde abia în recurs că nu ar fi fost respectată.
Este de remarcat că acţiunea cu care reclamanta a investit instanţa de judecată este o cale de atac la Decizia de respingere a notificării de revendicare a unui imobil. Faptul că nu s-a solicitat imobilul în natură ci prin echivalent, bănesc, perfect admisibil în anumite situaţii conform soluţiilor oferite de Legea nr. 10/2001, nu schimbă caracterul acţiunii, de revendicare.
Notificarea reclamantei a fost respinsă prin Decizia nr. 259 din 9 mai 2005 pentru singurul motiv că reclamanta nu face dovada calităţii de moştenitoare.
Or, instanţa în raport de considerentele acestei decizii, a verificat criticile aduse de reclamantă prin contestaţia depusă şi, urmare judecăţii, le-a considerat întemeiate şi a dispus anularea deciziei cu consecinţa obligării instituţiei deţinătoare la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamantă şi cu privire la care a constatat că nu au existat observaţii din partea pârâtei care şi-a exprimat şi un acord în acest sens, prin procesul-verbal încheiat la 8 mai 2002, proces-verbal semnat de membrii comisiei (5 persoane, printre aceştia şi un jurist) şi reclamantă.
Apariţia Legii nr. 247/2005 care a instituit o procedură specială pentru stabilirea şi acordarea despăgubirilor nu este de natură să impună schimbarea soluţiei dată de instanţa de fond şi confirmată în apel.
Soluţia preconizată în continuare de Legea nr. 10/2001 în caz de imposibilitate de restituire în natură a bunului este aceea de acordare de despăgubiri.
Potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 dispoziţiile/deciziile sau hotărârile judecătoreşti care consacră o atare soluţie se vor trimite Comisiei special create prin legea amintită.
Se constată aşadar, pentru motivele evocate că sunt neîntemeiate criticile aduse deciziei Curţii de apel, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva deciziei nr. 253 din 13 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4619/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4438/2007. Civil → |
|---|
