ICCJ. Decizia nr. 4229/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4229
Dosar nr. 10229/3/200.
Şedinţa publică din 25 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 484 din 6 aprilie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul G.M.A .împotriva pârâtei A.V.A.S., a constatat că valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 460 mp situat în Bucureşti, este de 1.520.125,2 RON, a constatat că valoarea de circulaţie a construcţiei situate la aceeaşi adresă este de 3.912.548,5 RON (echivalent 1.116.531 Euro), a omologat raportul de expertiză topografică întocmit de expert N.S., precum şi raportul de expertiză tehnică, specialitatea construcţii civile întocmit de expert M.A.S., a obligat-o pe pârâtă să emită decizie motivată în temeiul căreia reclamantul să primească acţiuni tranzacţionate pe piaţa de capital, corespunzătoare valorilor anterior menţionate şi a respins excepţia prematurităţii celui de-al doilea capăt de cerere invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Imobilul construcţie şi teren, situat în Bucureşti, sector 1, fost hotel G., actualmente hotel C., a aparţinut autorilor reclamantului, E.G. şi G.C.G., fiind dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 18536 din 2 iunie 1936 şi 6909 din 7 martie 1935 la Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, precum şi în baza autorizaţiunii nr. 23 D din 4 septembrie 10936 eliberată de Primăria sectorului 4 Bucureşti prin care s-a autorizat construirea hotelului.
Din conţinutul certificatelor de moştenitor eliberate de pe urma defunctului G.E. şi, respectiv, a defunctului G.G., rezultă că de pe urma acestora au rămas ca moştenitori G.I. şi reclamantul G.M.A. şi, respectiv, M.G., A.G., E.G. şi E.Ţ.
În raport de situaţia de fapt expusă, tribunalul a concluzionat că reclamantul a făcut dovada faptului că imobilul a aparţinut autorilor săi şi că el are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii în temeiul Legii 10/2001.
Imobilul în litigiu a fost naţionalizat, iar în prezent îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, fiind evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, motiv pentru care reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul a mai reţinut, în drept, incidenţa dispoziţiilor art. 31, art. 28 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 727A din 7 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentinţa şi a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Ambele părţi litigante au căzut de acord asupra faptului că reclamantului nu i se cuvin măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, care a aparţinut autorilor reclamantului, decât în limita unei cote succesorale de 19/32, astfel după cum a precizat chiar reclamantul, în considerarea existenţei şi a altor succesori care au formulat pretenţii în legătură cu imobilul.
Încă de la momentul la care prima instanţă a încuviinţat efectuarea în cauză a celor două expertize, intraseră deja în vigoare dispoziţiile Legii nr. 247/2005, potrivit cărora măsurile reparatorii care se pot acorda în cazul când restituirea în natură nu este posibilă vor putea consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Prin urmare, tipul de măsuri reparatorii acordat de prima instanţă nu mai era prevăzut de lege ca modalitate alternativă de a asigura repararea prejudiciului.
Pe de altă parte, stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului nu se mai putea face de către instanţă faţă de noile dispoziţii ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, referitoare la analizarea şi stabilirea cuantumului de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât părţile litigante nu se aflau la data sesizării instanţei în ipoteza prevăzută de text, ci în aceea în care, încă nu se emisese de către unitatea notificată o dispoziţie motivată.
În atare situaţie, tribunalul ar fi trebuit să facă de îndată aplicarea prevederilor legale incidente ale Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.
Curtea a mai reţinut că, în faza apelului, pârâta a emis la data de 10 ianuarie 2006, Decizia nr. 31, prin care a soluţionat notificarea reclamantului, Decizia a fost ulterior revocată şi înlocuită prin Decizia nr. 265 din 1 august 2006, care a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale modificate, recunoscând reclamantului măsuri reparatorii pentru cota de 19/31 din imobilul solicitat.
Totodată, s-a înaintat Decizia şi documentaţia aferentă Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea cererii, recurentul susţine că, în realitate, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Acţiunea introductivă a fost înregistrată la data de 12 aprilie 2005, dată la care se afla în vigoare Legea nr. 10/2001, în forma republicată în M.Of. Partea I-a nr. 279 din 4 aprilie 2005.
Dispoziţiile legale avute în vedere de reclamant au fost cele ale art. 27, art. 28 şi art. 31 din acest act normativ.
Ca urmare a intrării în vigoare a Legii 247/2005, a fost abrogat art. 28 şi prin renumerotarea celorlalte articole, fostul art. 31 din Legea nr. 10/2001 a devenit art. 30 în actuala reglementare, având un conţinut identic.
Acest text de lege reglementează situaţiile în care nu se convine în termen asupra valorii corespunzătoare şi asupra modalităţilor de acordare a măsurilor reparatorii.
Implicit, într-o asemenea situaţie entitatea notificată nu înţelege să emită decizie sau dispoziţie motivată de soluţionare a notificării.
În opinia recurentului, motivarea hotărârii instanţei de apel este contradictorie pentru că, deşi încearcă, nu reuşeşte să explice raţiunea pentru care legiuitorul a păstrat textul de lege al art. 30, în condiţiile în care a înlăturat din cuprinsul legii tipurile de măsuri reparatorii constând în acordarea de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionat pe piaţa de capital ori titluri de valoare nominală.
În atare situaţie, recurentul consideră că intenţia legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea persoanelor îndreptăţite, care aveau pe rol acţiuni promovate în temeiul art. 30 din Legea nr. 10/2001, să continue aceste procese.
Deşi legea 1-a obligat pe recurent ca în virtutea art. 31 din Legea nr. 10/2001 să promoveze în termen de 6 luni o acţiune în instanţă sub sancţiunea pierderii dreptului la măsuri reparatorii, aceeaşi lege modificată îl obligă să abandoneze acţiunea promovată şi o procedură parcursă în proporţie de 50% pentru a începe o alta, ceea ce încalcă în opinia recurentului prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil.
Recurentul mai susţine că este îndreptăţit la acţiuni tranzacţionate pe piaţa de capital şi nu la forma de despăgubiri stabilită prin Legea nr. 247/2005, respectiv acţiuni la Fondul Proprietatea, întrucât acest fond nu funcţionează de o manieră susceptibilă a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizaţii, aşa cum a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva României.
Recurentul face referire la cauza Radu contra României, Togănel şi Grădinaru contra României, Străin contra României, Păduraru contra României, Brumărecu contra României şi, respectiv, Jujescu contra României.
Totodată, recurentul arată că, deşi ar fi putut solită restituirea imobilului în natură, nu a făcut-o tocmai pentru a nu bulversa din nou circuitul civil, dar aceasta nu înseamnă că nu doreşte o reală reparaţie a prejudiciului material suferit.
Art. 50 din Convenţie, abilitează C.E.D.O. să acorde dacă este cazul părţii vătămate, satisfacţia pe care o consideră corespunzătoare, inclusiv pentru prejudiciul moral.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea în parte a apelului formulat de pârâtă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei Tribunalului în sensul obligării pârâtei să emită decizie motivată în temeiul căreia reclamantul să primească acţiuni tranzacţionate pe piaţa de capital în valoare de 3.225.650 lei RON, corespunzătoare cotei de 19/32 din valoarea imobilului teren şi, respectiv din valoarea construcţiei de 5.439.673,7 RON conform rapoartelor de expertiză.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Aşa după cum corect a arătat recurentul, la data sesizării tribunalului nu intrase în vigoare Legea nr. 247/2005 şi, contrar celor reţinute de curtea de apel, dispoziţiile acestei legi nu se aplică litigiilor în curs de judecată.
Astfel, art. 16 al Legii nr. 247/2005 se referă în alin. (1) la deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, ceea ce nu este cazul în speţă, iar alineatul al doilea se referă la notificările care nu s-au soluţionat în sensul arătat la alin. (1) şi care urmează a se trimite Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor.
Deşi nu se menţionează expres, reiese că cel de-al doilea alineat are în vedere notificările care se găsesc încă în curs de soluţionare la unităţile deţinătoare sau la celelalte entităţi sesizate, cum este cazul pârâtei A.V.A.S.
Or, în speţă, notificarea adresată de reclamant nu se afla în niciuna din aceste două situaţii la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Ca urmare a refuzului A.V.A.S. de soluţiona în termen notificarea, care echivalează cu un refuz de acordare a măsurilor reparatorii cerute de reclamant pentru imobilul preluat abuziv de stat, reclamantul a declanşat controlul judiciar în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, privitor la îndreptăţirea sa la a primi măsuri reparatorii, la natura şi la întinderea acestora.
Cum pentru considerentele arătate dispoziţiile legii noi nu sunt aplicabile contestaţiilor în curs de soluţionare, în mod legal tribunalul s-a pronunţat în limitele învestirii sale şi în conformitate cu principiul plenitudinii de competenţă al instanţei.
Decizia curţii de apel, prin care reclamantului i s-a respins contestaţia, îl pune pe acesta în situaţia de a parcurge o nouă procedură în vederea obţinerii de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv acele măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 modificată pe parcursul procesului şi într-un cuantum ce ar urma să fie stabilit în cadrul noii proceduri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel reclamantul este obligat să suporte o sarcină exorbitantă, pe care nu ar fi fost nevoit să o suporte dacă pârâta ar fi soluţionat în termenul legal notificarea, cu respectarea Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la data notificării.
Faptul că, pe parcursul soluţionării apelului, pârâta a înţeles să emită o dispoziţie pe care a trimis-o Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu are nicio relevanţă, câtă vreme până la data soluţionării recursului reclamantul nu a beneficiat de acordarea acţiunilor la Fondul Proprietatea, în conformitate cu legea nouă.
În atare situaţie, menţinerea soluţiei curţii de apel ar însemna, implicit menţinerea reclamantului în situaţia de a se bucura de o reparaţie deocamdată iluzorie pentru imobilul preluat abuziv de stat, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze, începând cu cauza Porţeanu contra României, inclusiv în cauza Jujescu contra României, invocată de reclamant în cererea de recurs.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) şi 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant.
Cum însă prima instanţă a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, iar îndreptăţirea acestuia se justifică numai pentru cota de 19/32, fapt stabilit pe deplin de instanţa de apel şi necontestat de niciuna din părţi, Înalta Curte urmează să modifice în parte Decizia recurată, în sensul că, menţinând dispoziţia de admitere a apelului pârâtei, va schimba în parte sentinţa şi va stabili că reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii corespunzătoare cotei de 19/32 din valorile determinate în sentinţă.
Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul G.M.A. împotriva deciziei nr. 727 A din 7 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Modifică în parte Decizia în sensul că:
Schimbă în parte sentinţa nr. 484 din 6 aprilie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că:
Reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii corespunzătoare cotei de 19/32 din valorile stabilite prin sentinţă.
Păstrează celelalte dispoziţii la sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5160/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4143/2007. Civil → |
|---|
