ICCJ. Decizia nr. 5200/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanța sub nr. 10074/1996 N.I.M., N.M., M.N. și G.M.N. au chemat în judecată Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța prin primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța și R.A.D.P.P. Constanța, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să-i oblige pe pârâți la restituirea în natură a apartamentului format din 4 camere, hol și dependințe, toate situate la parter precum și terenul aferent în suprafață de 371 mp situat în Constanța, fosta proprietate a defuncților părinți.
în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 prin aplicarea greșită a acestui act normativ, emis pe numele E.N. deși acesta era proprietatea lui N.C.V. și N.C.I., așa cum rezultă din C.F. nr. 152 din 26 februarie 1941 și care făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.
După un prim ciclu procesual, rejudecând cauza în fond, invocând îndrumările Curții de Apel Constanța date prin decizia nr. 1063 din 27 septembrie 1999, în sensul de a se stabili limitele procesuale, obiectul și părțile din proces, Tribunalul Constanța prin sentința nr. 839 din 18 decembrie 2000, a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța, Statul Român și RA E.D.P.P. Constanța, și introdușii în cauză a F.C., F.F. și V.Z. constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare 27022/1996 și 2740/1996 încheiate de RA E.D.P.P. Constanța cu introduși în cauză.
Pe cale de consecință, pârâții au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, compus din construcție și terenul aferent în suprafață de 371mp.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că autorii reclamanților făcuseră parte din persoanele exceptate de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950.Referitor la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 11271995 între RA E.D.P.P. cu introducerea în cauză F.C., F.F. și V.Z., instanța a concluzionat, procedând la compararea titlurilor, că aceste contracte sunt nule, întrucât titlul statului este nelegal constituit iar cumpărătorii cunoscând această situație au încheiat totuși contractele, prin fraudarea art. 1 alin. (4) și (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Prin decizia nr. 191 din 30 mai 2001 Curtea de Apel Constanța a admis apelurile tuturor părților și introdușilor în cauză și a schimbat în totalitate sentința nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Constanța în sensul că a respins ca nefondată acțiunea reclamanților.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în speța dedusă judecății nu s-a demonstrat reaua-credință a pârâților, care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, înaintea apariției normelor de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 11/1997, întrucât notificările pe care reclamanții au pretins că le-au făcut acestora nu au data certă. Cu probele administrate în cauză s-a demonstrat că demersurile făcute de foștii proprietari au fost ulterioare încheierii contractelor.
Referitor la titlul statului, acesta este legal, deoarece nu poate fi vorba de o mențiune eronată, în sensul că actul de naționalizare s-a emis pe numele E.N., și nu pe numele proprietarilor imobilului care figurau în cartea funciară.
E.N. făcea parte din familia proprietarilor (aspect necontestat de părțile din proces) și potrivit art. V din Decretul nr. 92/1950 dispozițiunile actului normativ se referă și la ceilalți membri de familie.
Curtea Supremă de Justiție prin Decizia nr. 4731 din 20 decembrie 2002, a respins recursul declarat de N.I.M., N.M., M.N. și G.M.N. împotriva deciziei nr. 191 din 30 mai 2001 a Curții de Apel Constanța.
Pentru a decide astfel, instanța supremă a concluzionat că, deși autorii reclamanților se încadrau în categoria persoanelor vizate de art. II din Decretul nr. 92/1950, exceptate de la naționalizare, în cauză reclamanții nu au probat reaua-credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Referitor la notificările din 5 mai 1996, cu numerele 4887 și 4887 bis, cu care reclamanții pretind că i-au încunoștințat pe pârâți de revendicarea imobilului, certificatul de grefă al biroului executori civili atestă că F.C. și F. nu figurează ca părți notificate de reclamanți.
Faptul că la 5 august 1996, reclamanții au acționat în revendicarea imobilului Consiliul județean Constanța și D.F.P. Constanța nu prezintă relevanță pentru reaua-credință a părților din contractele de vânzare-cumpărare, deoarece RA E.D.P.P. a fost introdusă în cauză la 12 decembrie 1996, iar pârâții F.C., F.F. și V.Z., au fost introduși în cauză în cel de al doilea ciclu procesual (după 27 septembrie 1999) după ce la 27 septembrie 1996 RA E.D.P.P. perfectase contractul de vânzare-cumpărare cu F.C. și F.F., iar la 28 octombrie 1996 perfectase contractul de vânzare-cumpărare cu V.Z.
încheierea contractelor de vânzare-cumpărare s-a făcut cu respectarea Legii nr. 112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului și H.G. nr. 20/1996 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995. Imobilul la care se refereau contractele era preluat cu titlu în accepțiunea art. 1 alin. (2) și (3) H.G. nr. 20/1996 atunci în vigoare, deoarece figura în anexa la Decretul nr. 92/1950.
Prin decizia nr. 5409 din 1 octombrie 2004, înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare formulată de N.I.M., N.M., M.N. și G.M.N. împotriva deciziei nr. 4731/2002 a Curții Supreme de Justiție pe care a anulat-o fixând termen pentru judecarea recursului.
Pentru a pronunța această soluție instanța supremă a reținut că la pronunțarea deciziei nr. 4731/2002, nu s-a luat în discuție situația construcțiilor cu suprafața construită de 59,15 mp și terenul curte neconstruit cu suprafața de 186,04 mp care nu au fost înstrăinate.
Prin decizia nr. 5713 din 9 iunie 2006 înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în anulare formulată de F.C., F.F. și V.Z. împotriva deciziei nr. 5409 din 1 octombrie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție și a anulat decizia atacată, fixând termen pentru soluționarea contestației în anulare a reclamanților N.I.M., N.M., M.N. și G.M.N. împotriva deciziei nr. 4731 din 20 decembrie 2002.
S-a reținut din considerentele deciziei că pronunțarea deciziei nr. 5409 din 1 octombrie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut cu lipsa de procedură în privința intimaților contestatori F.C., F.F. și V.Z.
Prin decizia nr. 2094 din 6 martie 2007, înalta Curte de Casație și Justiție a admis cu majoritate de voturi contestația în anulare formulată de N.M.I. și continuată de N.M.N. și N.M. precum și în nume propriu de M.N. și G.M.N. împotriva deciziei nr. 731 din 20 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, pe care a anulat-o, fixând termen pentru judecarea recursului.
Pentru a admite contestația, înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că instanța de recurs a omis să cerceteze critica vizând situația construcțiilor cu suprafața indicată în expertiza efectuată la fond și a terenului curte care nu au format obiectul vânzării și care de fapt a constituit unicul motiv al contestației în anulare.
Așa fiind, contestația în anulare, fondată pe dispozițiunile art. 318 C. proc. civ. având un unic motiv, a fost integral admisă. Omisiunea examinării unui motiv de recurs generează anularea întregii decizii, deoarece implicațiile admiterii unui motiv de recurs poate genera anularea integrală a deciziei. Verificând decizia nr. 191 din 30 mai 2001, se constată că instanța de apel a admis apelul pârâților F.C., F.F., V.Z., RA E.D.P.P. Constanța, al Consiliului Local al Municipiului Constanța împotriva sentinței nr. 839 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului Constanța pe care a schimbat-o, în sensul că a respins integral acțiunea reclamantelor.
Din considerentele sentinței, care fac corp comun cu dispozitivul, se reține că instanța de apel s-a pronunțat în privința valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, omițând să soluționeze acțiunea în revendicarea restului imobilului care nu a făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare.
Cu alte cuvinte, respingând integral acțiunea reclamanților, instanța de apel a redus obiectul revendicării numai la imobilul teren și construcție care a format obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare, omițând să se pronunțe în privința restului de teren și a construcțiilor existente pe teren.
în acest context, este neîndoios că s-a impus numai sub acest aspect admiterea recursului reclamanților în temeiul art. 314 C. proc. civ. și casarea deciziei nr. 191 din 3 mai 2001 a Curții de Apel Constanța cu trimitere la aceeași instanță.
Celelalte aspecte ale deciziei pronunțată de instanța de apel au fost definitive și irevocabil soluționate, astfel că în această fază procesuală nu se mai pot pune în discuție aspectele de competență legate de valoarea imobilului și aplicarea art. II din Legea nr. 219/2005 ca urmare a evaluării din expertiza extrajudiciară depusă de reclamanții recurenți. Un atare demers ar conduce la o aplicare retroactivă a Legii nr. 219/2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5218/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5165/2007. Civil → |
|---|
