ICCJ. Decizia nr. 5863/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 17 iunie 2005 reclamanții S.C. și S.M. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al municipiului București, contestație împotriva dispoziției nr. 3853/2005 emisă de pârât, solicitând ca acesta să fie obligat să le restituie în natură imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 412 mp și construcții.
în motivarea cererii reclamanții au arătat că au devenit proprietarii terenului menționat în anul 1969 când l-au cumpărat de la numita Ionescu Angela, teren pe care au construit o casă cu trei camere și dependințe, precum și un atelier de tâmplărie.
în anul 1982 reclamantul S.C. a plecat în Canada, motiv pentru care 1 din imobil a trecut în proprietatea statului. în anul 1984 a plecat și reclamanta S.M. împreună cu cei trei copii, astfel că și restul imobilului a trecut în proprietatea statului, fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974 și a deciziei nr. 1121/1983.
Reclamanții au solicitat Primăriei municipiului București restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, însă prin dispoziția nr. 3853 din 9 februarie 2005 notificarea le-a fost respinsă în mod nelegal ca nedovedită.
Prin sentința civilă nr. 1229 din 29 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea în sensul că s-a anulat dispoziția atacată și a fost obligat pârâtul să restituie în natură reclamanților imobilul construcție cu destinația de locuință situat în strada sector 5, format din 3 camere, 2 marchize, hol și bucătărie, urmând a se emite o nouă dispoziție în acest sens.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin dispoziția atacată s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului ca nedovedită, cu motivarea că notificatorii nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de persoane îndreptățite până la data de 1 iunie 2003, împrejurare care însă nu concordă cu prevederile Legii nr. 10/2001 în forma republicată în urma modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005. S-a mai reținut că imobilul solicitat a fost trecut din proprietatea reclamanților în proprietatea statului fără plată, prin decizia nr. 1211/1983 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, preluarea imobilului fiind, fără echivoc, o preluare abuzivă.
Primarul General al municipiului București a declarat apel împotriva menționatei sentințe, susținând că analizând în mod greșit probatoriul administrat și interpretând în mod eronat dispozițiile art. 9-11 și art. 21,art. 23 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a considerat că intimații reclamanți au făcut dovada dreptului de proprietate și a calității lor de moștenitori deși notificarea trebuia însoțită de actele doveditoare în acest sens, făcându-se trimitere și la prevederile art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
Prin decizia civilă nr. 57A din 2 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul a fost respins ca nefondat.
în motivarea acestei decizii s-a apreciat că nu se poate reține că au fost nesocotite prevederile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 sau Normele metodologice, avându-se în vedere prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată potrivit cărora, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în acul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură, iar persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar, astfel că instanța de fond a dat valoare acestei prezumții instituită de lege, coroborând-o cu celelalte acte ale dosarului.
Pârâtul Primarul General al municipiului București a atacat cu recurs decizia pronunțată în apel, invocând drept temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța de apel a analizat în mod greșit probatoriul administrat în cauză și a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 21.1 și art. 23 alin. (1) din Normele metodologice potrivit cărora notificarea trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate și a calității de moștenitori ai foștilor proprietari, când este cazul.
Se mai susține că termenul pentru îndeplinirea acestei obligații se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, astfel că în cauză instanța trebuia să aibă în vedere doar înscrisurile depuse la dosarul ce ar sta la baza emiterii deciziei și printre care nu se regăsesc acte doveditoare în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv până la data de 1 iulie 2003.
Acest termen însă nu era unul de decădere, un asemenea regim având doar termenul pentru depunerea notificării.
în acest sens sunt și modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005, precizându-se expres că actele respective pot fi depuse până la data soluționării notificării.
Ca atare, nu poate fi vorba de nesocotirea prevederilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 sau a Normelor aprobate prin H.G. nr. 498/2003, cum se susține prin motivele de recurs, legea în materie fiind modificată și completată cu dispoziții mai favorabile notificatorului, iar pe de altă parte trebuie avută în vedere și împrejurarea că în materia Legii nr. 10/2001, lege cu caracter reparatoriu, prevalează principiul realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii.
în contextul considerentelor expuse, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia instanța de apel trebuia să aibă în vedere numai înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziției, o asemenea manieră de abordare a problematicii fiind contrară dispozițiilor legale aplicabile astfel cum au fost modificate și spiritului Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter reparator.
Față de toate considerentele expuse, recursul declarat în cauză a fost respins ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5878/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5738/2007. Civil → |
|---|
