ICCJ. Decizia nr. 5996/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 628 din 3 mai 2006, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis contestația formulată de reclamatul N.O. împotriva deciziei nr. 4524 din 8 septembrie 2005, emisă de pârâta Primăria municipiului București în aplicarea Legii nr. 10/2001, a anulat decizia atacată și a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 235,30 mp, situat în București.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada că este îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii pentru o cotă de 7/16, reprezentând 235,30 mp din totalul suprafeței de teren solicitate de 537,85 mp, iar nu doar a unei cote de 5/16, cum greșit a avut în vedere pârâta la soluționarea notificării de restituire, ignorând certificatul de calitate de moștenitor nr. 169 din 10 octombrie 2005, care atesta dreptul reclamantului pentru încă o cotă de 1/8 din imobilul solicitat.
împotriva sentinței tribunalului au declarat apel ambele părți.
Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 111 din 22 februarie 2007, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 573,85 mp, situat în București, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței și a respins apelul pârâtei ca nefondat, pentru următoarele motive:
Imobilul litigios a aparținut autorilor reclamantului, soții M.N. și M.M.
Defunctul M.N. a fost moștenit de soția supraviețuitoare și fiul M.H., iar acesta din urmă a fost moștenit, la rândul său, de N.O., M.M. și M.V., reprezentată după deces de M.D.
Defuncta M.M. a fost moștenită de M.V. și N.O.
Ca urmare a succesiunilor menționate, reclamantul N.O. are un drept de coproprietate de 7/16, restul revenind celorlalți comoștenitori, dar cum numai reclamantul a îndeplinit formalitățile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului la restituire, el are dreptul la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, beneficiind și de cotele celorlalți comoștenitori, conform art. 4 din Legea nr. l0/2001.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul Municipiul București, care a criticat-o ca fiind rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor art. 21-23 Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
în dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că prin dispoziția contestată în litigiul pendinte s-au acordat în mod corect reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent numai pentru o suprafață de 167,81 mp din totalul suprafeței solicitate de 537,85 mp, întrucât numai pentru această suprafață reclamantul și-a dovedit dreptul de proprietate în etapa administrativă de soluționare a notificării.
Faptul că reclamantul a depus în etapa jurisdicțională a contestației un act suplimentar în dovedirea dreptului său de moștenire asupra întregului teren solicitat prin notificare, respectiv certificatul de moștenitor nr. 169 din 10 octombrie 2005, nu îndreptățea instanțele să anuleze dispoziția administrativă pe temeiul acestui act; având în vedere dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, care obligă unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării de restituire pe baza actelor doveditoare depuse de persoanele îndreptățite până la soluționarea notificării, instanța de judecată trebuia să analizeze legalitatea dispoziției administrative de restituire exclusiv prin raportare la actele prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, iar nu și prin raportare la acte noi depuse direct în etapa jurisdicțională a contestației.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, persoana îndreptățită la restituire trebuie să anexeze la notificarea formulată în condițiile art. 22 din aceeași lege actele doveditoare ale dreptului de proprietate și, după caz, actele doveditoare ale calității de moștenitor, având, însă, posibilitatea să depună aceste acte până la data soluționării notificării.
Termenul limită prevăzut de art. 23 pentru depunerea actelor doveditoare, data soluționării notificării, este, însă, exclusiv aplicabil pentru etapa administrativă de soluționare a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21 din lege, de emiterea unei decizii/dispoziții motivate a organelor de conducere ale unității deținătoare a imobilului solicitat.
în absența unei reglementări distincte în legea specială, etapa jurisdicțională a contestației, în cadrul căreia se realizează de către instanța de judecată controlul legalității și temeiniciei deciziei/dispoziției administrative, urmează, sub aspectul probațiunii, regulile procesual-civile de drept comun prevăzute de Codul de procedură civilă.
Prin urmare, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat și, după caz, a actelor doveditoare privind calitatea sa de moștenitor, până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, atrage doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, neavând nici o consecință asupra regulilor probațiunii din etapa jurisdicțională a contestației; în etapa jurisdicțională a contestației, titularul notificării poate complini lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă, după regulile procesual-civile ce guvernează probațiunea în procesul civil.
Teza susținută de recurent, aceea că, în etapa jurisdicțională a contestației, titularul notificării nu poate administra probe noi în dovedirea dreptului de proprietate sau, după caz, a calității de moștenitor, instanța fiind obligată să verifice legalitatea și temeinicia dispoziției administrative contestate exclusiv prin raportare la actele prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, nu poate fi acceptată, deoarece se întemeiază pe un text de lege, art. 23 din Legea nr. 10/2001, a cărui aplicabilitate este strict limitată la etapa administrativă de soluționare a notificării de restituire.
Pe de altă parte, acceptarea unei asemenea teze ar lipsi practic de conținut etapa jurisdicțională a contestației, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății; întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva dispoziției administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Așa fiind, în mod corect instanțele de fond și apel și-au întemeiat soluțiile pe întregul material probator administrat în cauză de reclamant, care include și certificatul de calitate de moștenitor nr. 169/2005 neprezentat în etapa administrativă de soluționare a notificării; procedând în acest fel, instanțele anterioare nu au încălcat dispozițiile legale invocate de recurent, art. 23 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicabilitate este limitată la etapa administrativă de soluționare a notificării de acordare a măsurilor reparatorii, ci au dat eficiență regulilor procesual-civile de drept comun aplicabile etapei jurisdicționale a contestației.
Pe cale de consecință, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este operant în speță, astfel că recursul pârâtului apare ca nefondat și a fost respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6004/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5878/2007. Civil → |
|---|
