ICCJ. Decizia nr. 5980/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5980
Dosar nr. 1044/90/200.
Şedinţa publică din 21 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 248/2005 şi înregistrată la Tribunalul Vâlcea reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pentru pârâtul D.P.
În motivare a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 28 decembrie 2006 în baza Acordului de readmisie încheiat între România şi Italia ratificat prin Legea nr. 173/1997 şi că potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie.
Reclamantul arată că acţiunea este promovată în scopul respectării normei edictate de legiuitorul naţional şi se tinde la apărarea interesului general al Statului Român, în scopul respectării obligaţiei asumate de ţara noastră prin acordul de readmisie în vederea opririi migraţiei ilegale.
Prin sentinţa civilă nr. 255 din 1 martie 2007 Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea.
Instanţa a avut în vedere faptul că începând cu 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană, iar dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 pot fi aplicate în măsura în care nu contravin dispoziţiilor comunitare. Limitările impuse de Uniunea Europeană sunt în vederea ocrotirii securităţii publice, ordinii şi sănătăţii publice.
În raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 248/2005, instanţa nu a reţinut ca pârâtul să fi desfăşurat activităţi ilegale de natură să compromită imaginea României în străinătate, ori să încalce legislaţia statului italian. De asemenea nu s-a probat necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie pentru ameninţarea ordinii, siguranţei sau sănătăţii publice.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat apel.
Se susţine că potrivit art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 singura condiţie necesară pentru a dispune restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care ţara noastră a încheiat acord de readmisie.
Autorităţile române nu pot cenzura măsura returnării dispusă de un alt stat.
Dreptul la liberă circulaţie nu este absolut, este supus unor limitări legale, iar dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 248/2005 prevăd limitativ obligaţiile cetăţenilor români.
Dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie (având în vedere că migraţia trebuie să aibă loc în condiţii legale şi vizează apărarea securităţii naţionale şi ordinii publice) şi în acord cu instrumentele juridice internaţionale.
Prin Decizia nr. 125 A din 30 martie 2007 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut în esenţă că începând cu data de 1 ianuarie 2007 România este membră a Uniunii Europene, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 putând fi aplicate doar în măsura în care nu contravin normelor comunitare.
De asemenea, pârâtul nu a desfăşurat activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, şi nu a încălcat legislaţia statului în care s-a aflat.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat recurs.
Deşi criticile nu sunt prezentate potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. analiza lor permite încadrarea în pct. 9 art. 304 C. proc. civ.
Decizia este criticată pentru că potrivit prevederilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Libera circulaţie a cetăţenilor nu este absolută ci se desfăşoară potrivit regulilor prevăzute în conţinutul Legii nr. 248/2005.
Autorităţile române nu pot cenzura măsura luată de alt stat iar măsura restrângerii luată de România nu încalcă vreo dispoziţie constituţională.
Această măsură se circumscrie dispoziţiilor art. 53 din Constituţie deoarece controlul migraţiei ilegale din România spre statele europene este o problemă a securităţii naţionale şi a ordinii publice.
De asemenea, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 nu încalcă vreunul din instrumentele juridice internaţionale, iar la data returnării pârâtului, România nu era membră a Uniunii Europene deci nu erau incidente dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE.
Recursul nu este fondat.
Susţinerea în sensul că, singura condiţie a returnării intimatei – pârâte, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/C a Parlamentului European şi a Consiliului.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental în situaţii excepţionale, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea comunitară, dând preeminenţă acesteia din urmă.
De aceea, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Aşadar, cetăţeanului român nu i se mai poate interzice ieşirea de pe teritoriul ţării, cu referire la dispoziţiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce şi-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană şi cât timp nu venea în conflict cu normele de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminenţa.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 125 A din 30 martie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5937/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5910/2007. Civil → |
|---|
