ICCJ. Decizia nr. 6028/2007. Civil

Decizii civile ICCJ 2007

Prin sentința civilă nr. 290 din 1 martie 2006, Tribunalul Bacău, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.E. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pe pârât să plătească reclamantului 15.000 Euro (în echivalent în lei) reprezentând daune morale; a respins capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale, ca neîntemeiat; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii civile a statului față de reclamant, întrucât acesta a fost arestat pe nedrept în perioada 7 aprilie 2003-1 august 2003, dovadă că prin sentința penală nr. 1469/2004, pronunțată de Judecătoria Bacău, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1004/A/2004 a Tribunalului Bacău și decizia penală nr. 40/2005 a Curții de Apel Bacău, s-a dispus achitarea sa pe motiv că faptele pentru care a fost cercetat și arestat nu au fost săvârșite de el.

în aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului, tribunalul a avut în vedere consecințele negative pe plan psihic ce au decurs din cercetarea și arestarea pentru o infracțiune referitoare la viața sexuală, martorii audiați în cauză declarând că reclamantul a fost supus unei campanii agresive de presă, anchetele desfășurate au dus la o deteriorare a vieții de familie a reclamantului, concubina acestuia, cu care are doi copii, având două tentative de suicid; imaginea reclamantului și a familiei sale în comunitate a avut de suferit, iar starea psihică a reclamantului s-a deteriorat în timpul detenției, având în vedere și tratamentul la care a fost supus din partea celorlalți deținuți.

La aprecierea consecințelor negative suportate în plan psihic de reclamant, tribunalul a avut în vedere și perioada considerabilă de timp pe parcursul căreia s-au desfășurat cercetarea și judecarea cauzei, 1998-2004, apreciind că intensitatea cu care au fost percepute consecințele negative asupra valorilor morale lezate, dreptul la propria imagine, dreptul la o viață de familie, dreptul la libertate, este în strânsă legătură cu această perioadă.

Sub aspectul daunelor materiale solicitate, s-a apreciat că acestea nu au suport probator: reclamantul nu a probat existența unor contracte de muncă în Germania care să fie întrerupte din cauza anchetei; contractul de muncă din România a încetat la 12 august 2002 în baza art. 129 C. muncii; înstrăinarea autoturismului s-a realizat în anul 2005; nu s-a probat înstrăinarea apartamentului de către mama reclamantului, sub prețul pieții; nici alte cheltuieli ocazionate de prisos nu au fost dovedite; chitanța reprezentând onorariu apărător nr. 2877759 din 6 august 2004 nu poate fi inclusă în daunele materiale, deoarece poartă doar mențiunea "onorariu apărător", fără a fi precizată cauza pentru care această chitanță a fost eliberată.

împotriva sentinței tribunalului au declarat apel ambele părți și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, prin decizia civilă nr. 249 din 30 noiembrie 2006, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Suma solicitată de reclamant cu titlu de daune materiale nu a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză, suma evidențiată în raportul de expertiză efectuat în apel a avut în vedere locul de muncă pe care l-a avut reclamantul până la data de 12 august 2002, susținerile privind existența altor contracte de muncă și celelalte aspecte invocate cu privire la daunele materiale nu au fost dovedite în nici un mod.

Criticile privind nulitatea hotărârii primei instanțe decurgând din neformularea de concluzii scrise, nemotivarea hotărârii și neanalizarea acțiunii raportat la prevederile art. 998 și art. 1084 C. civ. sunt neîntemeiate, având în vedere prevederile art. 260 C. proc. civ., precum și faptul că, așa cum rezultă din considerentele sentinței, prima instanță a avut în vedere și a analizat toate capetele de cerere deduse judecății.

Referitor la cuantumul daunelor morale, prima instanță a făcut o apreciere corectă, cuantumul stabilit asigurând o justă și echilibrată reparare a prejudiciului moral suferit, având în vedere consecințele ce au decurs din cercetarea și arestarea reclamantului.

Nici critica apelantului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău vizând nerespectarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului nu este întemeiată, deoarece prevederile art. 504 C. proc. pen. sunt în concordanță cu cele ale art. 5 din Convenție, iar cererea reclamantului de acordare a daunelor morale se circumscrie, prin suportul probator al cauzei, prevederilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, pârât și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

I. Recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

1) Minuta redactată de curtea de apel este lovită de nulitate, întrucât nu este trecută pe ultima încheiere, așa cum prevăd dispozițiile art. 105 din HCSM nr. 387/2007; nulitatea minutei determină și nulitatea hotărârii.

2) Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra celor trei motive de nulitate a sentinței de fond, invocate prin cererea de apel, decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 146 și art. 261 pct.5 C. proc. civ.

Conform art. 146 C. proc. civ., trebuia reținută nulitatea sentinței de fond, întrucât aceasta a fost pronunțată fără ca părțile să depună concluzii scrise în termenul de amânare a pronunțării, acordat în acest scop de instanță.

De asemenea, nulitatea sentinței de fond trebuia reținută și față de încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 raportat la art. 129 alin. (4) C. proc. civ., deoarece prima instanță nu și-a motivat în drept hotărârea cu trimitere expresă la dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., care stabilesc principiile ce stau la baza instituției reparării pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept, reglementată de art. 504 și urm. C. proc. pen. și nici în fapt, pe aspectul daunelor morale, limitându-se la acordarea cu acest titlu, prin dispozitivul hotărârii, a sumei de 15.000 Euro, fără ca în considerente să stabilească existența acestei sume și motivele pentru care suma solicitată prin acțiune, de 500.000 Euro, nu a fost acordată.

3) Hotărârea instanței de apel este nelegală și în ce privește fondul cauzei.

a) Deși instanța de apel a reținut corect perioada arestării nelegale ca fiind cuprinsă între 7 aprilie 2003 și 1 august 2003, ceea ce reprezintă un număr de 117 zile, totuși a menținut soluția primei instanțe pe aspectul cuantumului daunelor morale, în condițiile în care acest cuantum a fost stabilit în funcție de un număr greșit de zile de arest și anume 113.

Menținerea cuantumului daunelor morale la suma de 15.000 Euro este nelegală și pentru că nu are în vedere lezarea onoarei și reputației victimei, impactul asupra familiei, asupra colectivității, cu efecte ce se resimt în timp.

b) Hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul menținerii soluției fondului de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale.

Din coroborarea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. cu cele ale art. 998 și urm. C. civ., precum și cu raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța trebuia să acorde daune materiale în cuantum de 36.185 RON.

II. Recurentul-pârât a invocat nelegalitatea hotărârii atacate pe aspectul acordării daunelor morale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

în dezvoltarea acestui motiv, recurentul-pârât a susținut, în principal, că reclamantul nu era îndreptățit la acordarea daunelor morale întrucât, față de condițiile în care s-a dispus arestarea sa, această măsură nu a avut un caracter nelegal, la momentul arestării existând indicii și motive verosimile referitoare la săvârșirea infracțiunii de viol de către reclamant; așa fiind, prin admiterea pretențiilor reclamantului, instanța a ignorat prevederile legislației Europene în materie, respectiv art. 5 alin. (1) lit. c) din CEDO, precum și jurisprudența CEDO în materie.

în subsidiar, recurentul-pârât a contestat cuantumul daunelor morale, fixat de instanțele anterioare la 15.000 Euro, susținând că această sumă este disproporționat de mare atât față de perioada de detenție, cât și față de măsura în care au fost dovedite aspectele legate de viața de familie, de înrăutățirea stării de sănătate a reclamantului și a familiei sale și de legătura de cauzalitate în care s-a desfășurat cercetarea penală a reclamantului.

III. Recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a criticat hotărârea atacată în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

Despăgubirile acordate reclamantului nu se circumscriu dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece la momentul arestării preventive a reclamantului existau probe suficiente care să creeze o bănuială legitimă, plauzibilă și verosimilă privind comiterea de către acesta a infracțiunii de viol; or, în accepțiunea art. 5 alin. (1) lit. c) din CEDO, privarea de liberate este legitimă atunci când există motive verosimile de a se bănui că persoana privată de libertate a săvârșit o faptă încriminată de normele penale.

A admite automat că orice persoană arestată în cursul urmăririi penale și ulterior achitată a fost arestată nelegal reprezintă o interpretare eronată a normelor în materie, contrară nu numai scopului legii și instituției arestării preventive, ci și jurisprudenței CEDO în materie, instanța Europeană statuând că faptele care au dat naștere la bănuielile legitime ce au determinat arestarea nu trebuie să conducă în mod necesar la o soluție de condamnare, absența condamnării nepresupunând că o privare de libertate este nelegală.

în cauza penală privindu-l pe reclamant, arestarea preventivă nu a fost revocată pe motive de nelegalitate, iar soluția de achitare a fost adoptată cu o opinie separată în sensul condamnării.

Probele existente la momentul arestării și modul în care a fost adoptată soluția de achitare conduc la concluzia că arestarea a avut la bază probe și indicii temeinice în sensul art. 148 C. proc. pen. și art. 5 din CEDO.

De asemenea, nu s-a probat de către reclamant încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO, cauza în care a fost cercetat, arestat și judecat fiind o cauză complexă, instrumentată pe parcursul mai multor ani datorită unor dificultăți în audierea martorilor, ceea ce nu constituie o culpă a autorității, de natură a conduce la nașterea dreptului la despăgubiri.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamantului:

1) Este adevărat că minuta din apel nu a fost consemnată pe ultima încheiere de ședință, așa cum prevăd dispozițiile art. 105 din HCSM nr. 387/2005.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, această împrejurare nu atrage, însă, nulitatea minutei și a hotărârii, ca act subsecvent, deoarece condiția vătămării procesuale cauzate părții, impusă de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru anularea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale, nu este întrunită în speță.

Cât timp minuta, ca rezultat al deliberării judecătorilor, se regăsește în dosarul de apel (fila 79), faptul că aceasta a fost consemnată pe o altă încheiere de ședință decât pe ultima nu este de natură să pricinuiască vreo vătămare procesuală recurentului-reclamant.

Așa fiind, cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care este subordonat îndeplinirii condițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu este operant în speță.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel s-a pronunțat asupra criticilor vizând nulitatea sentinței de fond, ce ar decurge din încălcarea dispozițiilor art. 146 și art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în considerentele deciziei atacate s-a reținut că susținerile privind nulitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, motivat de neformularea de concluzii scrise, nemotivarea hotărârii și neanalizarea acțiunii raportat la prevederile art. 998 și art. 1084 C. civ. sunt neîntemeiate, având în vedere prevederile art. 260 C. proc. civ., precum și considerentele sentinței de fond, din care rezultă că prima instanță a analizat toate capetele de cerere deduse judecății.

Nu se poate, deci, imputa instanței de apel nerespectarea limitelor legalei sale învestiri prin neanalizarea criticilor din apelul reclamantului, relative la nulitatea sentinței de fond, ceea ce face inoperant în speță cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Deși sumar, instanța de apel și-a motivat soluția de neprimire a criticilor relative la nulitatea sentinței de fond, iar această soluție este legală prin raportare la dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează condițiile de declarare a nulității actelor de procedură, astfel încât decizia atacată nu este susceptibilă de reformare nici din perspectiva cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Suplinind motivarea instanței de apel, urmează a se reține că, într-adevăr, nici unul din motivele invocate de reclamant nu justifică nulitatea sentinței.

Astfel, deși art. 146 C. proc. civ. prevede că părțile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise ale susținerilor lor verbale, art. 260 C. proc. civ. nu condiționează pronunțarea hotărârii la termenul la care aceasta a fost amânată de depunerea concluziilor scrise.

De aceea, nu se poate susține că pronunțarea sentinței de fond în absența concluziilor scrise ale părților ar nerespecta formele legale în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., spre a fi operantă sancțiunea nulității acestui act de procedură.

în ceea ce privește dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., acestea obligă instanța la motivarea în fapt și în drept a hotărârii pronunțate, numai că sentința de fond nu încalcă o atare obligație, fiind motivată în fapt și în drept, după cum rezultă din considerentele sale.

împrejurarea că la baza instituției reparării pagubelor în cazul condamnării sau arestării pe nedrept stau principiile răspunderii civile delictuale, stabilite prin art. 998 și urm. C. civ., nu obliga instanța de fond ca în motivarea hotărârii pronunțate să facă trimitere expresă la dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., fiind suficientă indicarea temeiului special al răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare și anume art. 504 și urm. C. proc. pen., așa cum corect a procedat prima instanță, căreia nu i se poate, deci, imputa nemotivarea în drept a hotărârii pronunțate.

Pe de altă parte, primei instanțe nu i se poate imputa nici nemotivarea în fapt pe aspectul daunelor morale, suma acordată cu acest titlu prin dispozitivul hotărârii, mai mică decât cea solicitată de reclamant prin acțiune, fiind justificată în considerente prin indicarea criteriilor avute în vederea la dozarea daunelor morale, cu referire la probele administrate în cauză.

Rezultă că sentința de fond nu este un act de procedură îndeplinit cu neobservarea formelor legale prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel că nefiind îndeplinită una din condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu putea fi declarată nulă.

3) Nici pe fondul cauzei, hotărârea instanței de apel nu este nelegală, cu consecința că nici din acest punct de vedere nu poate fi reținută incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a) Perioada arestării reclamantului a fost corect reținută atât în apel, cât și în fond ca fiind cuprinsă între 7 aprilie 2003 - 1 august 2003.

Numărul de 113 zile de arest în loc de 117 apare consemnat în considerentele sentinței de fond în partea în care s-au redat motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, reprezentând o reluare fidelă a numărului de zile de arest indicat de reclamant în cererea de chemare în judecată (fila 1 dosar fond, paragraful 3 din expunerea de motive).

în partea de considerente a sentinței, care reprezintă motivarea propriu-zisă a instanței, perioada arestării reclamantului este menționată corect ca fiind 7 aprilie 2003 - 1 august 2003 [fila 2 alin. (5) din sentință] și în funcție de aceasta s-a stabilit de instanță cuantumul daunelor morale.

în ce privește dozarea daunelor morale, contrar susținerilor recurentului-reclamant, nu se poate reproșa instanței de apel că a efectuat această operațiune fără a avea în vedere lezarea onoarei și reputației reclamantului, impactul cercetării și arestării acestuia asupra familiei sale și a colectivității, cu efecte ce se resimt în timp.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a menținut cuantumul daunelor morale stabilite la fond, apreciind că acesta "asigură o justă și echilibrată reparare a prejudiciului moral suferit, având în vedere consecințele ce au decurs din cercetarea și arestarea reclamantului".

în suplinirea motivării deciziei din apel urmează a se avea în vedere argumentele folosite de instanța de fond în justificarea daunelor morale acordate, argumente prin care s-au individualizat în concret, pe baza probatoriului administrat în cauză, atât consecințele negative pe plan psihic ce au decurs din cercetarea și arestarea reclamantului pentru o infracțiune referitoare la viața sexuală, respectiv lezarea dreptului la propria imagine, a dreptului la o viață de familie și a dreptului la libertate, cât și intensitatea cu care au fost percepute aceste consecințe de către reclamant raportat la durata cercetării și privării sale de libertate și la situația sa socială concretă.

Consecințele negative suportate de reclamant, importanța valorilor morale lezate, dreptul la propria imagine, dreptul la o viață de familie, dreptul la libertate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant, stabilită în funcție de durata cercetării și arestării, cercetarea penală și judecata s-au desfășurat între anii 1998 și 2004, iar arestarea a durat 117 zile, și de situația sa socială concretă, deteriorarea vieții de familie, afectarea propriei reputații și a familiei sale în comunitate, justifică pe deplin cuantumul de 15.000 Euro al daunelor morale, fixat la fond și menținut în apel.

Această sumă de bani respectă principiul proporționalității daunelor morale acordate cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de recurentul-reclamant prin cercetarea și privarea sa nelegală de libertate, fiind stabilită în mod legal în urma unei corecte evaluări a criteriilor obiective prevăzute în acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen.; ea nu poate fi apreciată ca simbolică, deci lipsită de efectul compensatoriu pe care trebuie să îl aibă daunele morale și nici ca insuficientă pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de recurentul-reclamant, ci reprezintă atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele îndurate ca urmare a erorii judiciare a cărui victimă a fost.

Recurentul-reclamant a contestat și legalitatea soluției de respingere a cererii sale de daune materiale, susținând că în raport de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., instanța trebuia să îi acorde cu acest titlu suma din expertiză și anume 36.185 RON.

Conform raportului de expertiză administrat în apel (filele 67-71 dosar apel), suma de 36.185 RON reprezintă cuantumul veniturilor salariale pe care le-ar fi încasat reclamantul de la data pierderii locului de muncă, 12 august 2002 și până la achitarea sa în procesul penal, prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv ianuarie 2005.

Din verificarea cărții de muncă a recurentului-reclamant, depusă în copie la filele 53-56 din dosarul de fond, rezultă că încetarea activității acestuia la data de 12 august 2002 a intervenit în baza art. 129 C. muncii, la expirarea termenului contractului de muncă, astfel că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul încercat de recurentul-reclamant prin pierderea locului de muncă la 12 august 2002, cuantificat prin expertiză la suma de 36.185 RON și cercetarea penală desfășurată împotriva sa, în cursul căreia a fost arestat în perioada 7 aprilie 2003-1 august 2003, care se pretinde a fi cauza acestui prejudiciu.

în absența legăturii de cauzalitate menționate, care este un element al răspunderii civile delictuale, statul nu putea fi obligat la despăgubiri materiale față de reclamant în limita sumei pretinse în recurs, de 36.185 RON; din această perspectivă, hotărârea instanței de apel, prin care s-a confirmat soluția fondului de respingere a cererii reclamantului de daune materiale, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ.

Având în vedere considerentele expuse, înalta Curte constată că recursul reclamantului nu este fondat, urmând a-l respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la recursul pârâtului:

în cadrul acestui recurs s-a contestat că arestarea reclamantului ar avea caracter nelegal, susținându-se pe această idee că reclamantului nu-i puteau fi acordate în cauză daune morale.

Atâta timp cât arestarea reclamantului a fost dispusă pentru fapte pentru care a fost achitat prin hotărâre judecătorească definitivă, motivul achitării fiind acela că faptele nu au fost săvârșite de inculpat, privarea de libertate la care a fost supus reclamantul are caracter nelegal și ea naște dreptul acestuia la repararea pagubei suferite, conform art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.

Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate în mod nelegal, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, caracterul nelegal al privării de libertate poate să rezulte și dintr-o hotărâre definitivă de achitare, condiție îndeplinită în speță, unde s-a făcut dovada că prin sentința penală nr. 1469/2004, pronunțată de Judecătoria Bacău, rămasă definitivă prin respingerea căilor de atac, s-a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. și art. 10 lit. c) C. proc. pen. achitarea reclamantului.

în contextul în care achitarea reclamantului s-a dispus pentru că faptele pentru care a fost cercetat nu au fost săvârșite de el, nu se poate admite că ar fi existat motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune, care să justifice legalitatea privării de libertate la care a fost supus, cum greșit a invocat recurentul-pârât cu trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inaplicabile în speță.

Nici critica subsidiară privind greșita stabilire a cuantumului daunelor morale acordate reclamantului nu este fondată.

Este de netăgăduit că orice privare nelegală de libertate produce celui în cauză suferințe în plan fizic și psihic, că această măsură lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care se găsește într-o asemenea situație, a suferit un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensații materiale sub formă de daune morale.

Deși daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, nu se poate susține că suma de 15.000 Euro, acordată reclamantului cu acest titlu, nu ar reflecta dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat ca urmare a cercetării și arestării sale nelegale, respectiv că ar fi disproporționat de mare față de traumele suportate din această cauză.

Intensitatea traumelor suportate de reclamant a fost stabilită corect de instanțe în raport de durata cercetării și arestării reclamantului, 6 ani, respectiv 117 zile, precum și de situația sa socială concretă, era o persoană respectată în comunitate, avea familie și copii, iar în urma cercetării pentru o infracțiune referitoare la viața sexuală credibilitatea i-a fost serios afectată, fiind supus unui campanii agresive de presă și invectivelor din partea cunoscuților, stare care s-a răsfrânt și asupra familiei, concubina reclamantului, cu care are doi copii, având două tentative de suicid.

Față de această situație de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare și care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., cuantificarea daunelor morale la suma de 15.000 Euro apare ca fiind rezultatul aplicării corecte a criteriilor obiective prevăzute în acest scop de art. 505 alin. (19 C. proc. pen., neimpunându-se diminuarea acestei sume.

Pe cale de consecință, recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

III. Cu privire la recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău:

Acest recurs este structurat în fapt pe două critici, neîncadrarea despăgubirilor acordate reclamantului în ipotezele reglementate de art. 504 C. proc. pen. și art. 5 din CEDO, respectiv nedovedirea de către reclamant a încălcării, în cursul procesului penal, a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO.

Prima critică nu este fondată.

în cauză, dreptul la despăgubiri a fost recunoscut reclamantului față de achitarea sa într-un proces penal prin hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-a stabilit că faptele pentru care a fost cercetat nu au fost săvârșite de el, proces în cursul căruia a fost supus și unei privări de libertate, prin arestarea pe o perioadă de 117 zile.

Contrar susținerilor recurentului, această situație de fapt se încadrează în ipoteza erorilor judiciare care dau dreptul la repararea pagubei pe care au generat-o, reglementate de normele naționale, art. 504 C. proc. pen., care sunt în deplină concordanță cu cele Europene în materie, art. 5 CEDO.

Astfel, art. 504 alin. (2) C. proc. pen. consacră dreptul la reparație al persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Complementar alin. (2), în alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. sunt enumerate ipotezele care valorează cazuri de privare de libertate ori de restrângere a libertății în mod nelegal, printre care figurează și existența unei hotărâri definitive de achitare.

Fiind achitat prin hotărâre penală definitivă și arestat în cursul procesului penal finalizat cu această hotărâre, reclamantul se regăsește exact în ipoteza textelor legale susmenționate, ceea ce îi conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei suferite ca urmare a erorii judiciare a cărui victimă a fost.

Susținerea recurentului în sensul că măsura arestării reclamantului ar avea caracter legal în sensul art. 5 alin. (1) lit. c) din CEDO, întrucât la momentul luării ei existau probe suficiente care să creeze o bănuială legitimă, plauzibilă și verosimilă că a săvârșit o infracțiune, nu poate fi primită, pentru că nevinovăția reclamantului, dovedită prin hotărârea definitivă de achitare, care a stabilit că faptele pentru care a fost cercetat nu au fost săvârșite de el, exclude ideea existenței, la momentul luării măsurii arestării, a unor motive verosimile de natură a naște bănuiala că a săvârșit o infracțiune, motive care în sensul normei Europene invocate de recurent ar justifica legalitatea unei privări de libertate.

în ceea ce privește critica vizând nedovedirea de către reclamant a încălcării dreptului la un proces echitabil, respectiv a condițiilor art. 6 din CEDO, aceasta nu se impune a fi analizată, deoarece reclamantul nu și-a întemeiat pretențiile pe încălcarea dreptului la un proces echitabil, ci pe privarea nelegală de libertate.

Având în vedere argumentele prezentate, înalta Curte constată că recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu este fondat și l-a respins în consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

← ICCJ. Decizia nr. 6117/2007. Civil  ICCJ. Decizia nr. 6010/2007. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6028/2007. Civil