ICCJ. Decizia nr. 613/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 613.
Dosar nr. 657/12/200.
Şedinţa publică din 27 septembrie 2007
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 657/121/2007 pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti, a solicitat în contradictoriu cu pârâta P.(.F.)T., să se dispună restrângerea exercitării dreptului acesteia la libera circulaţie în statele Uniunii Europene pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că la data de 14 noiembrie 2006, pârâta a fost returnată din Italia în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, aprobat prin HG nr. 278/1994.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate (modificată şi completată cu OG nr. 5/2006) restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, instituită în condiţiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Tribunalul Galaţi, prin sentinţa civilă nr. 335 din 9 februarie 2007, a respins ca nefondată acţiunea, reţinând, în esenţă, că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, putea fi dispusă până la data aderării României la Uniunea Europeană.
Faţă de dispoziţiile art. 39-42 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi faptul că în decembrie 2000, prin documentul de poziţie trimis Comisiei Europene, România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar, ce are la bază prevederile tratatelor constitutive care guvernează libertatea de circulaţie a persoanelor, precum şi faptul că instanţa naţională are obligaţia să aplice dreptul comunitar şi să-i asigure efectul direct deplin, înlăturând chiar din oficiu orice normă contrară internă, s-a constatat că cererea reclamantei de a se restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europeane a pârâtei este nefondată.
Prin Decizia nr. 145 din 24 aprilie 2007, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta M.A.I., Direcţia Generală de Paşapoarte pentru următoarele considerente.
În speţa de faţă se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetăţeanului şi anume, dreptul la liberă circulaţie, ceea ce implică dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene după data aderării.
În raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulaţie a persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
Având în vedere ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii, determinată de aderarea României la Uniunea Europeană, necesitatea dreptului la liberă circulaţie trebuie analizată prin prisma îndeplinirii normei comunitare în materie, care are prioritate în faţa celei interne.
Norma comunitară, art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede în mod limitativ doar trei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, or, norma internă, art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, prevede o categorie mai largă de situaţii posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la libera circulaţie, în raport cu categoria situaţiilor de excepţie prevăzute de norma comunitară.
Consecinţa firească este aceea că norma internă este parţial incompatibilă cu norma comunitară, în ceea ce vizează alte excepţii la libera circulaţie, a persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
Cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâta s-ar fi aflat într-una din cele trei situaţii ce ar impune restricţionarea dreptului la libera circulaţie în spaţiul Uniunii Europene, s-a constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare în jurisprudenţa Curţii Europene de justiţie.
Împotriva acestei decizi civile a declarat, în termen legal, recurs reclamanta.
Fără a invoca vreo dispoziţie din cuprinsul art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că Decizia este nelegală, pentru că, potrivit art. 38 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 şi art. 25 şi art. 53 din Constituţia României, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate este justificată pentru apărarea ordinii publice.
Susţinerea instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este nefondată, deoarece, la data la care pârâtul a fost returnat din Italia, România nu era stat membru al Uniunii Europene, iar Legea nr. 248/2005 este compatibilă cu legislaţia comunitară.
Astfel, sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora şi este justificată de interesul public, astfel cum se prevede în art. 2 parag. 3 şi 4 ale Protocolului adiţional nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Criticile formulate de recurentă permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Odată, însă cu semnarea actului de aderare, instanţele de judecată au obligaţia să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, aşa cum s-a arătat, are prioritate.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi şi obligaţii.
Această prevedere din tratat face ca legislaţia comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, chiar dacă la data luării măsurii returnării România nu era stat membru al Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. În aplicarea acestui articol, a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European.
Actele normative menţionate sunt cuprinse în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile şi aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.
Soluţia este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libera circulaţie a cetăţenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar dispoziţiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Faţă de aceste considerente, se constată că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că faptele săvârşite nu sunt de natură a justifica restrângerea, iar o eventuală restrângere a dreptului la liberă circulaţie nu este proporţională cu scopul legitim urmărit.
Astfel, la dosar a fost depus doar talonul de returnare din care rezultă că pârâta a fost returnată din Italia pentru şedere ilegală.
În situaţia în care, după data aderării, cetăţenii români au dobândit dreptul la libera circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, şederea ilegală, constată în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia comunitară, nu poate constitui un temei al restrângerii dreptului la liberă circulaţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 145 A din 24 aprilie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 632/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 612/2007. Civil → |
|---|
