ICCJ. Decizia nr. 6344/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6344
Dosar nr. 352/42/200.
Şedinţa publică din 4 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1516/2006 G.R. a contestat dispoziţia nr. 194/2006 emisă de primarul municipiului Câmpina solicitând obligarea intimaţilor municipiul Câmpina, prin primar şi primarul municipiului Câmpina la restituirea în natură a terenului liber situat în Câmpina, atribuirea unui alt teren la schimb din domeniul public sau privat ca măsură reparatorie în compensare pentru terenul imposibil de restituit în natură precum şi plata de daune în sumă de 100.000 RON pentru emiterea cu întârziere a dispoziţiei.
În motivarea acţiunii contestatorul a arătat că imobilul în litigiu, compus din teren şi construcţie a fost expropriat, 1000 mp prin Decretul nr. 535/1962 în vederea realizării unui bloc de locuinţe, iar 753 mp teren şi construcţia în suprafaţă de 421 mp prin Decretul nr. 235/1988. În anul 1989 a fost demolată construcţia fără însă a se mai realiza scopul exproprierii respectiv de a se construi un alt bloc de locuinţe, astfel că în prezent terenul este liber de construcţii şi neafectat de utilităţi publice.
Prin sentinţa civilă nr. 5121 din 30 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia civilă, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că terenul în suprafaţă totală de 1865 mp ce a aparţinut mătuşii contestatorului a fost expropriat în vederea edificării unor blocuri de locuinţe, utilitate publică care s-a realizat, terenul fiind ocupat de blocuri, spaţii verzi aferente acestora, alei pietonale, alei carosabile, astfel că nu este posibilă restituirea terenului în natură şi în mod corect intimaţii au propus acordarea de despăgubiri.
S-a mai reţinut că nu poate fi primită solicitarea contestatorului de a i se atribui teren în altă parte, deoarece din probele administrate în cauză a rezultat că nu există disponibile bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, în speţă terenuri, neexistând nici un inventar al unor astfel de bunuri.
Contestatorul a formulat apel împotriva acestei sentinţe, susţinând că referitor la suprafaţa de 865 mp expropriată în anul 1988 scopul exproprierii nu a fost realizat întrucât nu s-a edificat blocul de locuinţe, iar terenul este liber de construcţii şi deci poate fi restituit în natură.
Apelantul a mai susţinut că măsura compensării în natură este posibilă întrucât există terenuri în domeniul privat care sunt libere de orice construcţii sau sarcini, după cum a reieşit din răspunsul la interogatoriu şi că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea de plată a daunelor pentru întârzierea emiterii dispoziţiei.
Prin Decizia civilă nr. 167 din 4 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul contestatorului, s-a schimbat în parte sentinţa, iar pe fond s-a admis în parte contestaţia. S-a anulat dispoziţia nr. 124/2006 emisă de primarul municipiului Câmpina şi au fost obligaţi intimaţii să acorde contestatorului în compensare un teren echivalent în suprafaţă de 1865 mp, aflat în circuitul civil şi în proprietatea unităţii administrativ teritoriale, municipiul Câmpina. Au fost obligaţi intimaţii să plătească apelantului suma de 5.000 lei cu titlu de daune cominatorii.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei privind respingerea cererii de restituire în natură a terenului situat în Câmpina.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că nu se poate dispune restituirea în natură a suprafeţei de 514 mp despre care expertul a susţinut că este liberă, deoarece aceasta este folosită pentru normala exploatare a blocului de locuinţe situat în C. nr. 4 şi aparţine deci domeniului public de interes local.
Instanţa de apel a apreciat ca întemeiată solicitarea vizând acordarea de teren în compensare, făcând referire la dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi reţinând că în domeniul privat al municipiului Câmpina există o suprafaţă de 26670 mp, teren liber de construcţii, după cum a rezultat din răspunsul intimatului la interogator.
S-a mai reţinut de asemenea că se justifică obligarea intimaţilor la plata de daune cominatorii întrucât dispoziţia a fost emisă de intimat după patru ani de zile, cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Municipiul Câmpina, prin primar, a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, invocând drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor privind acordarea de teren în compensare, deoarece legiuitorul a prevăzut posibilitatea şi nu obligativitatea acordării în compensare a unor suprafeţe de teren echivalente şi că numai autorităţile administraţiei locale, raportat la principiului autonomiei locale, pot decide asupra oportunităţii folosirii patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale, iar la acest nivel nu există un inventar al bunurilor, unele suprafeţe de teren neavând situaţia juridică clarificată iar municipiul Câmpina se confruntă cu o lipsă acută a spaţiilor cu destinaţia de locuinţă.
O altă critică a recursului se referă la faptul că în mod greşit s-a dispus obligarea la plata daunelor cominatorii întrucât art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu prevede o astfel de măsură, iar întârzierea în emiterea deciziei a fost determinată de faptul că intimatul-contestator a formulat cinci notificări, ce a generat purtarea corespondenţei cu acesta, iniţial reţinându-se lipsa calităţii de persoană îndreptăţită.
Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma criticilor formulate şi având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în sensul considerentelor ce succed.
În conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1), fost art. 24, din Legea nr. 1072001, modificată prin Legea nr. 247/2005, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Rezultă deci că acordarea măsurii reparatorii prin atribuirea unei suprafeţe de teren în compensare este condiţionată de faptul ca această compensare să fie posibilă, respectiv să se demonstreze existenţa unor terenuri disponibile.
O asemenea obligaţie, de a dovedi existenţa unor suprafeţe de teren disponibile şi de a aprecia cu privire la posibilitatea atribuirii lor în compensare pentru terenurile care au fost preluate dar nu mai pot fi restituite în natură, aparţine unităţii deţinătoare.
În speţă, unitatea deţinătoare, respectiv recurentul-pârât a susţinut şi a dovedit că nu deţine terenuri care ar putea fi atribuite în compensare, neexistând un inventar al bunurilor cu privire la terenuri; suprafaţa de 26.670 mp despre care intimatul-reclamant a susţinut că este liberă, nu are un astfel de regim, recurenta-pârâtă susţinând că este afectată scopului construirii de locuinţe prin A.N.L.
În contextul celor menţionate, rezultă că instanţa de apel a procedat prin aplicarea greşită a legii când a obligat intimaţii să acorde contestatorului în compensare un teren echivalent în suprafaţa de 1865 mp, aflat în circuitul civil şi în proprietatea municipiului Câmpina.
Decizia pronunţată în apel este nelegală şi în ce priveşte obligarea intimaţilor la plata sumei de 5000 lei cu titlu de daune cominatorii către apelantul-reclamant.
Este adevărat că prin dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că unitatea deţinătoare este obligată să emită decizie sau dispoziţie privind notificarea într-un termen de 60 de zile de la data formulării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, însă acest text de lege nu prevede nici un fel de sancţiune care să-l îndreptăţească pe reclamant să solicite daune pentru întârzierea răspunderii la notificare.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, Decizia recurată fiind nelegală, astfel că se va dispune admiterea recursului, casarea deciziei pronunţată în apel şi menţinerea sentinţei pronunţată în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul municipiul Câmpina, prin primar împotriva deciziei nr. 167 din 4 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi păstrează sentinţa nr. 1521 din 30 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6342/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6324/2007. Civil → |
|---|
