ICCJ. Decizia nr. 6570/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 149 din 29 ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul P.C.D.
Pentru a pronunța această hotărâre, în esență, tribunalul a reținut că libertatea de mișcare a cetățenilor este reglementată de Legea nr. 248/2005, însă, conform art. 20 din Constituție, trebuie avute în vedere prevederile art. 2 din Protocolul 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin care se recunosc anumite drepturi și libertăți, altele decât cele care figurează în Convenție și în Primul Protocol adițional al Convenției, intrat în vigoare la data de 20 iunie 2004.
Drepturile care compun libertatea de circulație pot cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr. 4. Limitările acestor drepturi trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată și în această materie de organele Convenției, prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a drepturilor în discuție și mijloacele folosite pentru realizarea lor.
A reținut tribunalul, că măsura solicitată de reclamantă este disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, pentru că returnarea pârâtului din Franța, la data de 6 august 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu Franța, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a acestuia.
Pârâtul a dovedit că este căsătorit în Franța, are o fiică născută în acest stat și că soția sa este rezident în Franța.
Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 288 din 25 aprilie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, reținând că odată cu aderarea României la UE pârâtul a dobândit și cetățenia europeană, iar dreptul acestuia de a se afla pe teritoriul unui stat membru al UE nu poate fi limitat în orice condiții.
Condițiile acestei limitări sunt stabilite de Directiva 2004/38/CE a cărei implementare trebuie asigurată în toate statele membre, iar, conform dispozițiilor Directivei, limitarea dreptului la liberă circulație al cetățenilor statului membru al UE poate fi dispusă numai dacă returnarea s-a produs din motive de încălcare a dispozițiilor legale de punere în pericol a ordinii publice, a siguranței naționale ori a sănătății publice a statului respectiv sau a altui stat membru al Comunității Europene.
A reținut instanța de apel, că pârâtul nu se încadrează în cazurile de încălcare a ordinii publice, a siguranței naționale ori a sănătății publice, pentru a justifica adoptarea măsurii de limitare a dreptului la liberă circulație al acestuia.
Instanțele de judecată sunt chemate să verifice respectarea dreptului fundamental la liberă circulație al părții, în contextul art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 25 din Constituția României.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esență, a arătat că intimatul P.C.D. a fost returnat din Franța la data de 6 august 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin H.G. nr. 278/1994.
Recurenta a susținut că în mod greșit a fost respins apelul, deși pârâtul a recunoscut că a fost returnat din Franța pentru nerespectarea condițiilor de intrare și ședere în această țară. Temeiul acțiunii l-a constituit măsura returnării pârâtului și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, text care stabilește ca unică condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, returnarea dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.
Prin folosirea sintagmei "legea stabilește condițiile exercitării acestui drept", legiuitor constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută și că trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli, iar aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispozițiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că "în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora....".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor dispuse, așa cum este măsura returnării.
Recurenta a arătat că, potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege și că, în temeiul art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția Statului Român, însă trebuie să-și îndeplinească și obligațiile ce le revin, cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența lor din țară.
Prin urmare, ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate. Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.
în declarația de recurs se precizează că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituției, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
România nefiind membră a Uniunii Europene la data la care pârâtul a fost returnat, dispozițiile Tratatului de aderare și ale Directivei nu sunt obligatorii. Pentru a determina legea aplicabilă fiecărui caz în parte trebuie să se aibă în vedere momentul apariției situației juridice care a determinat aplicarea legii. Nu se aplică prevederile Directivei 2004/38/CE, Legea nr. 248/2005 nu contravine prevederilor acestei Directive, iar aplicarea regulii "o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei" s-a făcut în practica Curții Constituționale.
S-a mai susținut, că alin. (9) al anexei VII la Legea nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind aderarea României și a Republicii Bulgaria la Uniunea Europeană, reglementează posibilitatea ca România și vechile state membre ale Uniunii să deroge de la dispozițiile art. 2 din Directivă. Prin alin. (9) al anexei VII la Legea nr. 157/2002 s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data aderării României la UE aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, în privința lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. (2) al anexei VII la Legea nr. 157/2005.
Garanția de la art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la Convenție suportă anumite restricții, ceea ce înseamnă că dreptul la liberă circulație nu are caracter absolut.
Protocolul nr. 4 prevede existența unui scop legitim pe care această limitare să-l urmărească, privind securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția drepturilor și libertăților altora. Aceste limitări trebuie să aibă caracter necesar într-o societate democratică, necesitate raportată la existența unei proporționalități între scopul urmărit prin aplicarea limitărilor și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Respingerea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului nu este justificată de circumstanțele concrete ale cauzei, pentru că, chiar din declarația pârâtului de la data returnării, rezultă că returnarea s-a produs pe motiv că acesta nu îndeplinea condițiile de ședere legală pe teritoriul statului francez, încălcând una din obligațiile impuse de art. 5 din Legea nr. 248/2005.
Restrângerea dreptului la liberă circulație pe teritoriul Franței are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice în acel stat, scop legitim circumscris unui alt scop, și anume asigurarea unei imagini pentru România care să-i confere aptitudinile și capacitatea de a se integra și raporta la normele din Uniunea Europeană.
Recursul va fi anulat ca netimbrat, pentru următoarele considerente.
Față de natura pricinii și de prevederile art. 11,art. 13 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și ale art. 3 din Ordonanța nr. 32/1995 privind timbru judiciar, republicată, recursul trebuia timbrat cu sumele de 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar, iar, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, taxele de timbru se plătesc anticipat.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu totul excepțional, instanțele judecătorești pot reține cereri sau acțiuni netimbrate, punând în vedere părții să plătească taxele de timbru până la primul termen de judecată, însă neîndeplinirea acestei obligații până la termenul acordat de instanță se sancționează cu anularea cererii, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Dispozițiile acestui text sunt incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar.
în prezenta cauză, pentru că recurenta nu a făcut dovada plății taxelor de timbru anterior datei când s-a înregistrat cererea de recurs, pentru termenul de judecată din 11 octombrie 2007 s-a dispus citarea acesteia cu mențiunea "să depună taxa judiciară de timbru în valoare de 4 lei (40.000 lei vechi) și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei (1.500 lei vechi).
Deși, potrivit procesului-verbal aflat la fila 22 dosar, recurenta a fost legal citată cu această mențiune, la termenul din 11 octombrie 2007 aceasta nu s-a prezentat în instanță și nici nu a depus la dosar înscrisuri care să ateste plata taxelor de timbru.
Nefiind îndeplinită obligația plății taxelor de timbru, fără a se analiza criticile formulate de recurentă, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, recursul a fost anulat ca netimbrat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6645/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6673/2007. Civil → |
|---|
