ICCJ. Decizia nr. 6739/2007. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub 40759/3/2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta M.M.C., ca urmare a faptului că aceasta a fost returnată din Elveția, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentința civilă nr. 7 din 8 ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în motivarea soluției faptul că, potrivit dispoziției înscrise în art. 2 din cel de-al patrulea Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la libera circulație este garantat, prevăzându-se totodată că restrângerea exercitării acestui drept este posibilă numai atunci când este vorba de măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice.
Aceste cerințe s-a constatat a nu fi îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Returnarea pârâtei din Elveția, în baza acordului dintre România și această țară, privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtei. Această ingerință nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei.
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 239 din 13 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
S-a reținut în considerentele deciziei că, simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea de pe teritoriul țării nu este de natură a constitui, în sine, o conduită care să constituie, prin ea însăși, o măsură de limitare a libertății de circulație. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulație implică existența unei amenințări serioase la cerințele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societății.
Așa cum în mod corect a stabilit instanța de fond, conform art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, exercitarea dreptului la libera circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei.
Or, raportat la aceste aspecte, depășirea termenului de ședere legală de către intimat, nu impune luarea măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de către apelantă.
S-a apreciat de asemenea, că, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, au devenit aplicabile cetățenilor români, prevederile Directivei 2004/38/CE, care impune limitarea dreptului la libera circulație pentru situații extreme, iar dreptul intern trebuie să cedeze supremația normelor comunitare.
împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.
Astfel, dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.
De asemenea, din Declarația universală a drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultă același aspect, în legătură cu posibilitatea îngrădirii prin lege, a exercițiului drepturilor și libertăților umane.
în ce privește aprecierea de către instanță a aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a făcut în mod greșit, față de împrejurarea că Elveția (stat de pe teritoriul căruia a fost expulzată pârâta) nu face parte din Uniunea Europeană, pentru a fi aplicate normele comunitare.
Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.
Recursul este nefondat.
Susținerea recurentei în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele dreptului de drept internațional.
Astfel, dispozițiile invocate, din legislația internă, vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că "exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora", iar în paragraful 4 al aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea "sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării (determinat de șederea ilegală pe teritoriul altui stat), pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei internaționale.
De aceea, în conflictul care apare între norma internă și cea internațională, trebuie să fie acordată preeminență acesteia din urmă.
La această interpretare obligă dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Considerentul instanței de apel referitor la incidența normei comunitare (în speță, Directiva 2004/38/CE) este într-adevăr eronat, în condițiile în care expulzarea pârâtei s-a făcut de pe teritoriul Elveției, care nu este stat membru al Uniunii Europene.
Această inadvertență în motivarea soluției, nu este însă de natură să conducă la nelegalitatea deciziei, întrucât subzistă argumentele referitoare la aplicabilitatea reglementării internaționale, care se impune în raport de dreptul intern (mult mai restrictiv în ce privește posibilitățile de exercitare a unui drept fundamental, cum este cel referitor la libera circulație a persoanei).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6653/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6866/2007. Civil → |
|---|
