ICCJ. Decizia nr. 73/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 73.
Dosar nr. 4478/121/2007
Şedinţa publică din 6 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2007 pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtului U.S.A. la liberă circulaţie în Belgia, pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din această ţară la data de 11 mai 2007, în baza Acordului de readmisie ratificat prin HG nr. 825/1995, fiind astfel aplicabile prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 1087 din 4 iunie 2007, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei nr. 290/A din 17 iulie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut că, faţă de ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii, determinată de aderarea României la Uniunea Europeană, dreptul la liberă circulaţie trebuie analizat prin prisma îndeplinirii normei comunitare în materie, care are prioritate în faţa celei interne, normă comunitară, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, ce prevede limitativ doar 3 situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor, iar reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul U.S.A. s-ar afla într-una din acele situaţii.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte.
În motivarea cererii de recurs, se susţine greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 248/2005 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), faptul că prevederile art. 38 lit. a) din acest act normativ nu au aplicabilitate temporară, sunt instituite pentru a combate migraţia ilegală şi se circumscriu situaţiilor limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, fiind în acord cu tratatele internaţionale referitoare la libera circulaţie a persoanelor, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională (Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006; Decizia nr. 901 din 5 decembrie 2006).
Se mai susţine că, deşi art. 40 din Directiva nr. 2004/38/CE prevede transpunerea în legislaţia internă, directiva nu face parte de drept din legislaţia internă, ci impune statelor membre o obligaţie de rezultat şi lasă autorităţilor naţionale competenţele legate de forma şi mijloacele utilizate în acest scop.
Recursul nu este fondat.
La data înregistrării cererii de chemare în judecată România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal - Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei şi declaraţiei olografe a pârâtului, singurele probe invocate de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată, acesta a fost returnat din Belgia pentru „şedere ilegală" la doar două zile după intrarea pe teritoriul acestei ţări, fără ca în sarcina sa să se reţină săvârşirea vreunei fapte de natură să pericliteze ordinea, siguranţa sau sănătatea publică, în sensul prevederilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 290 A din 17 iulie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7422/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7329/2007. Civil → |
|---|
