ICCJ. Decizia nr. 1116/2008. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 3610/86/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație, pe teritoriul Belgiei, pe o perioadă de trei ani, cu privire la pârâtul P.A.N., ca urmare a faptului că acesta a fost returnat la 10 mai 2007 de pe teritoriul acestui stat, în baza acordului de readmisie încheiat cu România.
Prin sentința civilă nr. 883 din 14 iunie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în motivarea soluției faptul că principiul liberei circulații a cetățenilor europeni este enunțat în art. 14 al Tratatului CE, care are aplicabilitate directă și se bucură de supremație în raport de reglementarea internă. După aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care permit restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în anumite condiții, limitativ prevăzute, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranța publică.
Or, reclamanta nu numai că nu a dovedit, dar nici nu a invocat în acțiune existența vreunei împrejurări de natură să justifice îngrădirea dreptului fundamental privitor la libera circulație a persoanei.
La fel, s-a constatat că art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO, indicat ca temei juridic al cererii nu este de natură să conducă la admiterea acțiunii, câtă vreme nu s-a dovedit existența cazurilor care să legitimeze adoptarea unei asemenea măsuri..
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut că dreptul la libera circulație nu are caracter absolut și, în condițiile reglementate de art. 25 din Constituția României, el trebuie exercitat în conformitate cu prevederile legale, inclusiv cele conținute de Legea nr. 248/2005. Prin limitarea dreptului la libera circulație , conform art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu se încalcă dreptul comunitar, în special Directiva nr. 2004/38/CE, întrucât măsura se referă la propriul resortisant , cetățean român, și nu la resortisanții altor state membre ale Uniunii Europene.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 248 din 3 august 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă.
S-a reținut în considerentele deciziei că, simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea de pe teritoriul țării, nu este de natură a constitui o conduită care să constituie, prin ea însăși, o măsură de limitare a libertății de circulație. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulație implică existența unei amenințări serioase la cerințele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societății.
Așa cum în mod corect a constatat instanța de fond, exercitarea dreptului la libera circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei.
Or, raportat la aceste aspecte, depășirea termenului de ședere legală de către intimat, nu impune luarea măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de către apelantă. Cum în baza principiului supremației dreptului comunitar consacrat și în art. 20 alin. (2) din Constituție , instanța nu a făcut decât să dea prioritate reglementării comunitare și cum simpla returnare a pârâtului de pe teritoriul Belgiei nu constituie o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii și siguranței publice, s-a constatat caracterul legal al sentinței atacate.
împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație. pentru securitate națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei..
Astfel, dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.
în ce privește aprecierea de către instanță a aplicabilității dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenție, s-a arătat că sancțiunea impusă de legea internă (art. 38 al Legii nr. 248/2005), nu vine în conflict cu reglementarea internațională, întrucât măsura solicitată a fi dispusă pe cale judecătorească, se constituie într-o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public( așa cum se prevede în art. 2 paragrafele 3 și 4 din Protocolul nr. 4).
De asemenea, s-a făcut referire la normele de drept comunitar, susținându-se că și în condițiile aderării României la Uniunea Europeană există posibilitatea instituirii unor derogări de la libera circulație, aceasta fiind ipoteza instituită de dispozițiile art. 38 și urm. din Legea nr. 248/2005.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Aprecierea recurentei în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât , pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele de drept internațional.
Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu normele de drept comunitar (în speță, Directiva nr. 2004/38/CE), ca și cu prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că "exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora", iar în paragraful 4 al aceluiași articol, se prevede că dreptul la liberă circulație poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea "sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
La fel, potrivit normei comunitare [art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE], restrângerea liberei circulații a persoanei se poate face doar pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.
Aplicând dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea , ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia "jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Sub acest aspect, instanța de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă.
De aceea, pentru a se permite persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii (care, după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul uni stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.
Așadar, cetățeanului român nu i se mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure preeminența.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1153/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1179/2008. Civil → |
|---|
