ICCJ. Decizia nr. 138/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la data de 18 noiembrie 2005, pe rolul Tribunalului București, reclamanții S.S.F., B.L., K.F. și W.E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și R.A.T.A. București au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea primului pârât la emiterea unei dispoziții și a celui de al doilea pârât R.A.T.A. București la emiterea unei decizii de restituire în natură a acelor părți din imobilul-teren în suprafața de 5289 mp și trei corpuri de casă, situat în București.
în motivarea cererii, reclamanții au susținut în esență că au notificat ambii pârâți după apariția Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a acelor părți din imobil pe care le dețin, că R.A.T.B. a retransmis notificarea ce i-a fost adresată, Primăriei Municipiului București care nu le-a comunicat încă un răspuns.
S-a mai susținut că R.A.T.B. a retransmis notificarea pe motivul că are terenul doar în administrare, și că în raport de art. 9 din Legea nr. 10/2001, acest demers nu se justifică.
Prin sentința civilă nr. 352 din 9 martie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea reclamanților și i-a obligat pe pârâți să emită o dispoziție/decizie motivată prin care să se răspundă la notificările nr. 1199 din 9 iulie 2001 și nr. 1200 din 9 iulie 2001, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că pârâții nu au respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001, prevăzute în art. 22,art. 23 de a formula un răspuns la notificările reclamanților, răspuns la care unitatea deținătoare era obligată.
împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, pârâții au formulat apel.
Astfel, Municipiul București prin primarul general, în motivarea apelului a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Municipiului București, apreciind că față de obiectul acțiunii "obligația de a face" competentă să soluționeze cauza era judecătoria, ca primă instanță.
Pe fondul cauzei, apelantul a susținut că în mod greșit a fost obligat la emiterea unei decizii motivate, deoarece potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 termenul de 60 de zile poate avea două date de referință, că reclamanții nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu au dovedit existența unor precizări în sensul pct. 23.1. din H.G. nr. 498/2003, astfel că obligația de a emite o decizie este prematură.
Pârâta R.A.T.B., în motivarea apelului său a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, susținând că aceasta are doar un drept de administrare și nu unul de dispoziție.
Pe fondul cauzei, apelanta-pârâtă a susținut în esență că imobilul revendicat de reclamanți prin notificare nu este același cu cel din cererea de chemare în judecată, că nu există identitatea între persoanele arătate de reclamanți și cele care rezultă din anexele Decretului nr. 92/1950 și că aceștia nu și-au dovedit calitatea de proprietari asupra imobilului revendicat.
S-a mai susținut că terenul aflat doar în administrarea sa, nu-i permite un drept de dispoziție asupra acestuia, singurul care îl poate restitui este Municipiul București prin primarul general, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 558 din 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile pârâților și a menținut hotărârea pronunțată de prima instanță.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Cu privire la apelul declarat de Municipiul București prin primarul general.
Excepția de necompetență materială a primei instanțe este nefondată deoarece prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că instanța competentă să soluționeze cererile formulate împotriva refuzului de a soluționa notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului, în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.
Referitor la fondul cauzei criticat de apelant, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată asupra notificării formulate de reclamanți.
Termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor pentru soluționarea notificărilor nu se poate calcula fie de la data depunerii actelor doveditoare, fie de la data unei declarații exprese a persoanei îndreptățite pentru că în acest mod s-ar proroga perpetuu acest termen, ajungându-se să se înlăture o obligație legală impusă în mod imperativ de lege.
Referitor la apelul declarat de pârâta R.A.T.B.
Excepția lipsei calității sale procesuale pasive este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 22 și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în care se face vorbire de "unitatea deținătoare" sau "persoana juridică deținătoare" și nu se face distincție între dreptul de administrare sau dreptul de dispoziție asupra imobilului ce se solicită restituit.
în ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, s-a reținut că modalitatea de executare a hotărârilor fața de două persoane juridice privește o problemă ulterioare judecării apelului și că nu există nici un impediment legal pentru ca hotărârea irevocabilă să fie pusă în executare în acest fel.
Ceea ce a avut instanța de analizat a fost refuzul celor doi pârâți de a formula răspunsul la notificările adresate, astfel că celelalte susțineri ce țin de fondul cauzei nu pot fi analizate pentru că depășesc cadrul procesual cu care a fost investită instanța.
împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, pârâta R.A.T.B. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs, s-au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
în criticile formulate pe fondul cauzei, s-a susținut că hotărârea atacată nu este legală deoarece, recurenta nu poate restitui ceea ce nu a primit și că dreptul de administrare asupra terenului nu îi permite să facă acte de dispoziție asupra acestuia.
Recursul declarat de pârâta R.A.T.B. va fi respins pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 aceasta a fost soluționată în sensul respingerii acesteia, prin Decizia nr. 811 din 27 septembrie 2007 de către Curtea Constituțională.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte aceasta este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 22 și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în mod legal instanța de apel a reținut în hotărârea atacată, că potrivit acestor dispoziții legale nu se face distincție între dreptul de administrare și dreptul de dispoziție asupra imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001.
Aceste dispoziții legale fac vorbire despre "obligația unității deținătoare de a răspunde printr-o decizie sau dispoziție motivată asupra notificării, ceea ce solicită și reclamanții prin acțiunea formulată, urmare refuzului pârâților de a formula un răspuns timp de aproape patru ani.
Criticile referitoare la fondul cauzei nu pot fi reținute astfel că hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală și din perspectiva acestor critici formulate.
Prin decizia Curții Constituționale s-a reținut că scopul Legii nr. 10/2001 a fost acela de a statornici măsuri reparatorii în interesul foștilor proprietari, ale căror imobile au fost trecute în mod abuziv în proprietatea statului.
Refuzul unităților deținătoare de a formula un răspuns la notificările formulate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, reprezintă o încălcare a dispozițiilor acestei legi, refuz care nu are legătură cu forma de deținere a imobilului notificat.
Obiectul cererii reclamanților nu îl reprezintă atacarea unei decizii emise în baza Legii nr. 10/2001, ci obligarea celor care dețin imobilul să formuleze răspunsul la care erau obligați prin lege, într-un termen imperativ de 60 de zile, ceea ce în mod legal prima instanță a hotărât iar instanța de apel a menținut. Ambele pârâte au această obligație conform dispozițiilor legale arătate, iar modalitatea de exercitare a acestei hotărâri, excede obiectului cererii, și oricum nu există un impediment legal în a obține un răspuns la notificările formulate celor două unități deținătoare.
Termenul de 60 de zile este un termen imperativ, care curge în favoarea persoanei îndreptățite și nu în favoarea unității deținătoare pentru a se prevala de faptul că poate fi calculat cu două date de referință.
Pentru cele arătate, recursul pârâtei a fost respins în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 150/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1178/2008. Civil → |
|---|
