ICCJ. Decizia nr. 2604/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2604/200.
Dosar nr. 47395/3/200.
Şedinţa publică din 17 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 13 decembrie 2005 reclamanţii S.E., E.P., C.E., S.M. şi R.G. au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, anularea deciziei nr. 1018 din 11 noiembrie 2005 şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziţii care să soluţioneze notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin notificarea nr. 1327/2001 au solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, respectiv a terenurilor în suprafaţă de 1000 mp, situat în vatra satului Băneasa, judeţul Ilfov şi în suprafaţă de 14.000 mp, situat în Bucureşti, însă prin dispoziţia atacată li s-a respins notificarea cu motivarea că imobilele nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, „fără a se aduce vreun argument sau vreo dovadă în favoarea acestei susţineri".
Prin sentinţa civilă nr. 1165 din 29 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul în suprafaţă de 14.000 mp situat în Bucureşti, a trecut în proprietatea statului în baza sentinţei civile nr. 1139/1934 pronunţată de Tribunalul Ilfov, a deciziunii nr. 30 din 16 martie 1938 a Comisiei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov şi prin deciziunea de expropriere nr. 37 bis din 22 noiembrie 1939 a Curţii de Apel Bucureşti, de la numitul S.C., iar faptul că punerea în executare silită a hotărârii de expropriere s-a făcut la data de 26 iulie 1945, prin emiterea somaţiei, nu este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât, conform art. 20 alin. (2) din Legea de expropriere nr. 1378/1964 dreptul de proprietate asupra imobilului s-a transmis în patrimoniul statului la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere, iar nu la data plăţii preţului.
Reclamanţii au declarat apel împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanţii au susţinut că instanţa de fond nu a observat că Decizia nr. 1018/2005 de respingere a notificării s-a limitat doar la un punct al cererii lor, respectiv la terenul situat pe şos. Bucureşti - Ploieşti Km. 11, unde se află în prezent sediul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza", deşi prin notificare solicitaseră şi terenul în suprafaţă de 1000 mp situat în vatra satului Băneasa cu privire la care pârâtul nu s-a pronunţat.
Printr-un alt motiv de apel s-a susţinut că referitor la terenul în suprafaţă de 14.000 mp scopul pentru care s-a decis exproprierea, respectiv mărirea Parcului Băneasa, nu a fost realizat în perioada vechiului regim, terenul fiind preluat de către primărie în mod abuziv în anul 1945, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 27 septembrie 1945, fără plata unei indemnizaţii, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii măsurii dispuse.
Prin Decizia civilă nr. 328 A din 22 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a admis apelul declarat de reclamanţi, s-a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond pentru a se pronunţa asupra contestaţiei vizând restituirea terenului în suprafaţă de 1000 mp situat în vatra satului Băneasa, judeţul Ilfov.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privitoare la respingerea contestaţiei vizând restituirea terenului în suprafaţă de 14.000 mp situat în Bucureşti.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că instanţa de fond a analizat temeinicia şi legalitatea deciziei contestate exclusiv din perspectiva imobilului în suprafaţă de 14.000 mp, nepronunţându-se cu privire la legalitatea şi temeinicia deciziei nr. 1018/2005 din perspectiva terenului de 1000 mp, deşi prin contestaţia formulată tribunalul fusese învestit în acest sens, ceea ce echivalează cu nepronunţarea asupra unui capăt de cerere, reţinându-se că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pe acest aspect.
Referitor la celălalt motiv de apel, s-a reţinut că preluarea imobilului teren în suprafaţă de 14.000 mp a avut loc în anul 1939, deci anterior anului 1945 şi ca atare acest imobil nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, din perspectiva ratione materiae.
În concret, reţine instanţa de apel prin Deciziunea nr. 30/1938 şi Deciziunea nr. 37 bis/1939 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafaţă de 1,38 ha situat în comuna Băneasa, judeţul Ilfov, proprietatea domnului C.S., acesta primind o despăgubire, conform certificatului de plată nr. 63 din 15 iulie 1940 şi a notei de serviciu nr. 018957/1943 emisă de Direcţiunea Financiară a Primăriei municipiului Bucureşti.
Terenul în suprafaţă de 14.000 mp a fost transferat în proprietatea statului la data de 22 noiembrie 1939 când a fost pronunţată deciziunea de expropriere nr. 37 bis/1939 a Curţii de Apel Bucureşti, nedesfiinţată şi pusă în executare silită prin emiterea somaţiei din 26 iulie 1945.
Analizând condiţiile exproprierii, instanţa de apel a reţinut că, în conformitate cu Legea nr. 1378 din 17 octombrie 1864 pentru expropriere în cazul de utilitate publică, această privare de proprietate se făcea numai prin hotărâre judecătorească, hotărârea de expropriere lipsind pe proprietarul expropriat de dreptul de proprietate asupra fondului, lăsându-i numai posesiunea până la plata indemnizaţiei.
Cum exproprierea reprezintă o privare de proprietate, care are natura unui act instantaneu, act ce s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească din anul 1939, se arată în continuare în motivarea deciziei, împrejurarea că punerea în executare silită a hotărârii de expropriere s-a făcut la data de 26 iulie 1945, prin emiterea somaţiei, ca prim act de executare, nu este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii au declarat recurs împotriva deciziei pronunţată în apel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi susţinând că instanţa a făcut o analiză parţială şi superficială a dispoziţiilor legale incidente în materie.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că scopul pentru care s-a decis exproprierea terenului de 14.000 mp, respectiv mărirea Parcului Băneasa, nu a fost realizat în perioada vechiului regim, fiind preluat de primărie în mod abuziv abia în anul 1945, aşa cum rezultă expres din procesul-verbal încheiat la 27 septembrie 1945.
Recurenţii reclamanţi susţin că în speţă s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor Legii nr. 1378/1864, în sensul că nu s-a ţinut seama de prevederile art. 37 şi art. 67, dispoziţii în raport de care actul de expropriere, în ceea ce priveşte terenul în litigiu, era lovit de nulitate absolută.
Urmare incidenţei dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 1378/1864 autorul lor a continuat să fie proprietarul imobilului în litigiu până la schimbarea regimului de stat în anul 1945, astfel că, susţin recurenţii, în mod nelegal s-a reţinut inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţi.
În faza procesuală a recursului a decedat S.M.G., fiind introdusă în cauză moştenitoarea acestuia S.A.M.Ş., reprezentată în instanţă prin curator G.A.A.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate şi având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce succed.
Prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut expres că imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile reglementate.
Rezultă deci, că domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 îl constituie numai imobilele preluate abuziv în perioada indicată, denumită perioada de referinţă, singura excepţie admisă fiind rechiziţiile efectuate în baza Legii nr. 139/1940.
Invocarea oricăror temeiuri de preluate abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referinţă nu este permisă în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin sentinţa civilă nr. 1139 bis/1934 pronunţată de fostul Tribunal Ilfov, Secţia a 4-a, declarându-se expropriat pentru cauză de utilitate publică, în baza Legii nr. 1378/1864.
Prin deciziunea nr. 30 din 16 martie 1938 pronunţată de Comisiunea de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov s-a fixat indemnizaţia pentru imobilul respectiv, expropriatul nefîind mulţumit de cea oferită de Primărie, iar prin deciziunea de expropriere nr. 37 bis din 22 noiembrie 1939 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de expropriatul C.S. şi Primăria municipiului Bucureşti împotriva deciziunii Comisiunii de arbitri.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea de expropriere nr. 1378 din 17 octombrie 1864, hotărârea de expropriere lipseşte pe proprietar de dreptul de proprietate asupra fondului, lăsându-i acestuia numai posesiunea până la data plăţii indemnizaţiei.
În atare situaţie, dreptul de proprietate asupra terenului a fost transferat în patrimoniul autorităţii expropriate în anul 1934, la data pronunţării sentinţei civile nr. 1139 bis, hotărâre definitivă, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost desfiinţată în condiţiile unui recurs în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 1378/1864.
Deciziunea nr. 30/1938 a Comisiei de Arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov şi Decizia nr. 37/1939 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a au avut drept obiect numai stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite expropriatului pentru teren, nereprezentând o contestare a hotărârii prin care s-a dispus exproprierea.
Nu poate fi primită susţinerea formulată prin motivele de recurs potrivit căreia scopul pentru care s-a decis exproprierea terenului în litigiu nu a fost realizat în perioada vechiului regim, terenul fiind preluat de către Primărie în mod abuziv abia în anul 1945, cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 27 septembrie 1945, făcându-se trimitere la art. 67 din Legea nr. 1378/1864 potrivit cu care în situaţia în care pământurile expropriate pentru lucrările de utilitate publică nu se vor mai întrebuinţa spre acest finit, atunci, foştii proprietari sau urmaşii lor, vor fi în drept a reclama înapoierea lor.
Această reclamare a înapoierii terenurilor însă nu se făcea oricum şi oricând, ci în condiţiile prevăzute prin art. 68 din acelaşi act normativ, condiţii ce vizau respectarea unor formalităţi şi termene, ceea ce nu s-a dovedit, de altfel nici nu s-a susţinut expres, că s-ar fi întâmplat în cauză.
Este de asemeni nefondată şi critica vizând greşita aplicare a prevederilor art. 37 din Legea nr. 1378/1864.
Susţinerile recurenţilor cum că, potrivit acestui text, măsura exproprierii era valabilă dacă exproprierea se opera şi plata se efectua în termen de 2 ani, sunt contrazise de textul art. 37 care are în vedere împrejurarea imposibilităţii stabilirii prin bună-învoială a preţului exproprierii pentru unele categorii de terenuri.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează a dispune respingerea recursului declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorii S.E., E.P., C.E., S.A.M. şi R.G. împotriva deciziei nr. 328 A din 22 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2477/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2886/2008. Civil → |
|---|
