ICCJ. Decizia nr. 2472/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2472/2008
Dosar nr. 5680/105/200.
Şedinţa publică din 14 aprilie 2008
Asupra recursului şi cererii de intervenţie de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5680 din 19 iunie 2006 la Tribunalul Prahova, contestatorii O.P. şi O.V. prin procurator S.C.M. au solicitat anularea dispoziţiei nr. 3179 din 31 mai 2006, emisă de Primarul municipiului Ploieşti, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de ⅓ din imobilul situat în Ploieşti, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Ploieşti şi Primăria municipiului Ploieşti şi să li se acorde măsuri reparatorii prin echivalent în compensare cu alte bunuri.
În contestaţiei s-a susţinut că ⅓ din imobilul situat în Ploieşti, a aparţinut autoarei contestatorilor B.V., ai cărei moştenitori sunt, că imobilul a fost preluat de Statul Român fără titlu, dar că scopul utilităţii publice s-a realizat prin construirea unor blocuri de locuinţe.
S-a mai susţinut că, după apariţia Legii nr. 10/2001 prin notificarea adresată Primăriei municipiului Ploieşti au solicitat despăgubiri băneşti, iar ulterior având în vedere că, în spatele locuinţei proprietate personală există disponibil un teren echivalent, au solicitat atribuirea lui în schimb, astfel existând posibilitatea reparării prejudiciului şi protejarea actualei locuinţe.
Prin sentinţa civilă nr. 1549 din 6 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorii O.P., O.V. prin procurator S.C.M. în contradictoriu cu intimaţii Primarul municipiului Ploieşti şi Primăria municipiului Ploieşti.
Instanţa de fond a reţinut că, prin dispoziţia nr. 3179 din 31 mai 2006 emisă de Primarul municipiului Ploieşti s-a respins notificarea contestatorilor O.P. şi O.V. prin care au solicitat restituirea în natură a cotei de ⅓ din imobilul construcţie şi teren, situat în Ploieşti, şi s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001.
S-a avut în vedere că nu mai este posibilă restituirea în natură, deoarece, aşa cum s-a concluzionat prin raportul de expertiză topo, efectuat de expert A.F., a fost realizată utilitatea publică, terenul fiind ocupat de blocuri de locuinţe şi amenajările aferente, iar construcţiile au fost demolate.
În aceste condiţii, în drept, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 11 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 281 din 5 iunie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a admis apelul contestatorilor O.P. şi O.V. împotriva sentinţei nr. 1549 din 6 decembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a contestaţiei şi a fost anulată în parte dispoziţia nr. 3179/2006, emisă de Primarul municipiului Ploieşti.
S-a constatat dreptul apelanţilor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în compensare cu terenul în suprafaţă de 106,67 mp, situat în Ploieşti, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.I.
Au fost obligaţi intimaţii să plătească contestatorilor suma de 700 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii pentru avocat şi expert.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că Primarul municipiului Ploieşti, prin dispoziţia nr. 3179 din 31 mai 2006 a respins cererea petenţilor C.S., O.P. şi O.V. prin care au solicitat restituirea în natură a cotei indivize de ⅓ din imobilul construcţie şi teren, situat în Ploieşti, întrucât pe terenul revendicat a fost realizată utilitatea publică, fiind ocupat de blocuri de locuinţe şi s-a făcut propunerea pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru cota indiviză de ⅓ din imobilul care a aparţinut defunctei B.V.
Contestatorii au solicitat despăgubiri pentru imobilul situat la adresa de mai sus, compus din construcţii şi 1600 mp teren, menţionând că sunt moştenitorii defunctei O.P., fostă B., care la rândul său a fost unica moştenitoare a lui B.E. şi el moştenitor al cotei 1/5 ce a aparţinut defunctei B.V. care a deţinut o cotă indiviză de ⅓ din imobil, iar C.S. a fost moştenitor al numiţilor B.D., B.S. şi D.B., fiecare cu cota de 1/5 din cota ce revenea autoarei comune B.V.
La data de 16 noiembrie 2005, O.P. şi O.V., în raport de modificările Legii nr. 10/2001, au solicitat ca măsurile reparatorii în echivalent să fie compensate cu alte bunuri.
Prin procesul-verbal din 14 decembrie 2005, Comisia a adoptat soluţia acordării unui teren în compensare, echivalent cotei de 1/5 din ⅓ din imobil, dar, ulterior, s-a constatat că făcea parte din gospodăria unei persoane fizice situată în Ploieşti.
Primăria municipiului Ploieşti a respins cererea de restituire în natură şi a propus acordarea măsurilor reparatorii, prin echivalent, constând în despăgubiri, contestaţia împotriva acestei dispoziţii fiind formulată pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în teren în compensare, numai pentru contestatorii O.P. şi O.V.
S-a mai reţinut că intimata a constatat în mod legal dreptul reclamanţilor de a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent şi nu de restituirea în natură, având în vedere că, pe terenul revendicat s-a realizat utilitatea publică, în prezent fiind ocupat de blocuri de locuinţe.
In ceea ce priveşte modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, faţă de dispoziţiile exprese ale Legii nr. 10/2001, criticile din apel s-au reţinut ca fondate.
In acest sens, s-a avut în vedere că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluţionarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de către persoana îndreptăţită.
In cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, individualizarea corectă a măsurii reparatorii este de competenţa unităţii notificate, care este obligată să acorde în compensare alte bunuri sau servicii, iar atunci când măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită trebuie să facă propunere pentru acordarea de despăgubiri.
In aceste condiţii, prima modalitate de acordare a măsurilor reparatorii este acordarea de bunuri în compensare şi numai în cazul în care aceasta nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită se fac propuneri de despăgubiri.
S-a reţinut în cauză că niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită.
Cei doi contestatori au solicitat în mod expres ca măsurile reparatorii să se acorde prin compensare cu o suprafaţă de teren echivalentă celei care le-ar fi revenit corespunzător cotei indivize din imobilul solicitat, şi anume, suprafaţa de teren ce se învecinează cu terenul ce le aparţine, în suprafaţă de 106,67 mp teren, aflat în domeniul privat al municipiului Ploieşti.
Este adevărat, că pârâta s-a apărat, în sensul că terenul respectiv este închiriat sau concesionat, apărare neîntemeiată, deoarece din concluziile expertizei topo efectuate de expert D.I. rezultă că face parte din cele două suprafeţe de teren concesionate prin contractele de concesionare nr. 301350 din 6 martie 2001, pentru 224,48 mp şi nr. 31655 din 19 iunie 2001 pentru suprafaţa de 292,92 mp şi actul adiţional anexă, rămânând suprafaţa de 55,19 mp neînchiriată, neconcesionată şi care nu a fost solicitată în compensare.
Faţă de aceste împrejurări, instanţa de apel a concluzionat că dispoziţia emisă de pârât trebuie anulată în parte, numai în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi şi numai cu privire la stabilirea în favoarea lor a măsurilor reparatorii prin echivalent, nu în despăgubiri, ci prin compensare cu un alt teren.
Împotriva ultimei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Primăria municipiului Ploieşti, care, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii „şi fără a ţine seama de o serie de acte ce au stat la baza emiterii dispoziţiei contestate ".
În dezvoltarea criticii, recurenta arată că notificarea a fost formulată de petenţii C.S., O.P. şi O.V., care au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Ploieşti, ce a aparţinut defunctei B.V., cota parte a defunctei fiind o cotă indiviză de ⅓, situaţie în care trebuia avut în vedere acest aspect şi notificarea să fie soluţionată în mod unitar pentru toţi petenţii.
Se mai arată că, deşi la dosar există cererea numitului C.S., prin care a solicitat în mod expres „acordarea de măsuri reparatorii sub formă de titluri de valoare", dar şi cererea contestatorilor O.P. şi O.V., care au solicitat „acordarea în compensare a terenului situat în Ploieşti, (învecinat cu imobilul pe care ei îl deţin în proprietate), instanţa neţinând cont de aspectele respective.
In această situaţie, se susţine că notificarea fiind formulată în comun de către cei trei petenţi, care au dreptul la cote indivize din imobil, trebuia adoptată o soluţie comună pentru toţi şi nu numai pentru cei doi contestatori, prin soluţia adoptată instanţa realizând practic o ieşire din indiviziune.
Susţine recurenta şi împrejurarea că, prin hotărârea nr. 196 din 31 august 2006, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti a stabilit lista terenurilor disponibile, proprietate a Municipiului Ploieşti, care să poată fi acordate persoanelor îndreptăţite ca măsură reparatorie prin echivalent, listă pe care nu se regăseşte terenul solicitat în compensare de contestatorii din cauză.
In fine, se mai arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, corect instanţa de fond a acordat măsurile reparatorii în despăgubiri, instanţa de apel ignorând acest text.
La 6 decembrie 2007 s-a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei Primăria municipiului Ploieşti de către intervenientul P.V. prin care solicită să se constate nulitatea hotărârii recurate, cât şi a celei pronunţate de instanţa de fond, deoarece notificarea a fost formulată alături de contestatorii O.P. şi O.V. şi de către C.S., şi instanţa nu a soluţionat notificarea şi cu privire la acesta.
In ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtă, învederează că hotărârea instanţei de apel este nelegală, nefiind motivată în drept şi că soluţia a fost dată fără a ţine seama de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Mai susţine intervenientul că, iniţial, intimaţii-contestatori au solicitat despăgubiri băneşti şi numai după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 au cerut compensarea cu un alt teren, cerere ce este tardivă, pentru că noua lege nu aduce modificări cu privire la termenul pentru notificare şi nici nu face referiri la o eventuală repunere în termen.
De asemenea, se mai arată că, nu contestatorii sunt cei care îşi aleg termenul în care pot solicitat ca despăgubire un teren în compensare, ci termenul a fost stabilit imperativ prin lege.
Intervenientul susţine că instanţa de apel, prin hotărârea sa a realizat o ieşire din indiviziune a celor doi intimaţi faţă de celalalt semnatar al notificării, C.S., situaţie ce excede cadrului procesual al prezentei cauze.
In finalul cererii de intervenţie se precizează că, deşi cererea este formulată în interesul recurentei, prin hotărârea recurată a fost afectat şi dreptul său de proprietate, prin faptul că expertiza întocmită în cauză asupra terenului acordat în compensare s-a realizat fără prezenţa sa. Astfel, expertul nu a avut cunoştinţă de faptul că intervenientul este proprietarul a două suprafeţe de teren, dintre care una de 69 mp în baza unui contract de vânzare-cumpărare şi cealaltă de 76 mp dobândit prin moştenire.
În situaţia în care contestatorilor li s-ar acorda ca măsură reparatorie teren în compensare, se pretinde că ar fi încălcat în mod grav dreptul de proprietate al intervenientului prin obturarea accesului la imobilul construcţie, edificat pe terenul concesionat de autoritatea publică locală.
Cu privire la cererea de intervenţie, se reţine că intervenientul a indicat ca temei legal art. 51 C. proc. civ., potrivit căruia „cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs".
Cu toate acestea, se constată că intervenientul invocă şi un drept propriu, acela că este proprietar asupra terenului în suprafaţă de 145 mp, situat în Ploieşti, suprafaţă din care: 69 mp dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare şi 66 mp dobândit prin moştenire.
Potrivit art. 49 C. proc. civ., oricine are interes poate să intervină într-o pricină ce se judecă între alte persoane.
Intervenţia este în interes propriu şi în interesul altei persoane.
Ceea ce diferenţiază cele două forme de intervenţie, conform art. 49-51 C. proc. civ. nu este interesul care trebuie să aparţină întotdeauna intervenientului, ci dreptul invocat care, în cazul intervenţiei în interes propriu aparţine terţului, iar în cazul intervenţiei în interesul uneia dintre părţi aparţine acesteia din urmă.
Este adevărat că, din conţinutul cererii rezultă că intervenientul se pretinde a fi titular al dreptului de proprietate asupra unei părţi din teren şi este evident, că invocă un drept propriu cu privire la parte din terenul ce face obiect al prezentului litigiu, dar nu există dubiu ca apărarea sa vizează interesul recurentei Primăria municipiului Ploieşti.
Prin notificarea nr. 116 din 12 februarie 2002, intimaţii-contestatori au solicitat în mod expres despăgubiri, cu precizarea că la data preluării imobilului de către stat nu au fost despăgubiţi.
Ca urmare a scrisorii nr. 1469 din 21 iunie 2005, transmisă de către Primăria municipiului Ploieşti contestatorilor, prin care li se solicita să depună la dosarul notificării opţiunea între titluri de valoare nominală şi acţiuni tranzacţionate, aceştia, prin cererea nr. 11808 din 16 noiembrie 2005, invocând dispoziţiile Legii nr. 247/2005 au solicitat ca măsuri reparatorii „compensarea cu alte bunuri".
Întrucât prin notificarea iniţială s-au solicitat despăgubiri, precizarea ulterioară privind compensarea cu alte bunuri, ar fi tardivă, deoarece Legea nr. 247/2005 nu prevede noi reglementări în sensul repunerii în termen pentru a se formula o nouă notificare sau de a schimba în mod evident natura celor solicitate.
Entitatea investită cu soluţionarea notificării avea obligaţia numai să stabilească modalitatea de acordare a despăgubirilor. Chiar dacă s-ar trece peste momentul cererii intimaţilor de a solicita compensarea cu alte bunuri, trebuie reţinut că nu ei sunt cei care aleg bunul ce urmează a fi acordat, acest atribut revenind numai autorităţii publice locale, ce are obligaţia potrivit procedurii speciale prevăzute de lege, să stabilească lista terenurilor disponibile.
O astfel de listă a fost întocmită la nivelul Municipiului Ploieşti, dar terenul solicitat de contestatori nu a fost evidenţiat în această listă.
În situaţia de faţă, este evident că prin soluţia adoptată de către instanţa de apel s-au încălcat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, fiind ignorată procedura specială prevăzută de lege în situaţiile în care modalitatea de despăgubire ar fi cea de compensare cu un alt teren.
Intervenientul invocând aceste aspecte susţine dreptul recurentului, astfel că, cererea de intervenţie urmează să fie admisă.
Celelalte aspecte învederate de către intervenient nu mai au relevanţă, motiv pentru care nu mai fac obiectul analizei instanţei în această fază procesuală.
Examinând recursul declarat de pârâtă, prin prisma criticii întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea îl reţine ca fondat pentru considerentele de mai jos:
In ceea ce priveşte critica referitoare la neparticiparea în proces a numitului C.S., se reţine că nu era obligatorie prezenţa acestuia.
Intimaţii-contestatori au solicitat anularea dispoziţiei nr. 3179 din 31 mai 2006, emisă de Primarul municipiului Ploieşti, prin care li s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care au apreciat că li se poate atribui prin compensare un teren în suprafaţă de 107 mp, aflat în vecinătatea actualei lor proprietăţi.
Ceea ce au cerut este numai anularea dispoziţiei pentru partea cuvenită lor din imobilul ce a aparţinut autoarei acestora.
Acţiunea promovată de contestatori nu produce niciun efect asupra drepturilor numitului C.S., care a preferat să primească despăgubiri pentru partea sa.
De fapt, dispoziţia contestată este un act emis de o autoritate administrativă cu mai muţi beneficiari, neavând natura juridică a unui contract care impune prezenţa tuturor părţilor în cazul discutării lui.
În plus, obiectul actului este divizibil, fiind vorba despre stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite ale celor doi contestatori şi ale despăgubirilor sau titlurile de valoare în funcţie de cota fiecăruia.
Prin soluţia adoptată conform dispoziţiei în discuţie, au fost nemulţumiţi numai contestatorii, nu şi numitul C.S., acesta neavând interes pentru anularea dispoziţiei privind dreptul său.
De fapt, prin dispoziţia contestată nu s-a realizat o ieşire din indiviziune, această critică fiind nefondată.
Recursul este fondat în ceea ce priveşte modalitatea adoptată de instanţă cu privire la despăgubirea intimaţilor-contestatori.
Este adevărat că prin hotărârea nr. 196 din 31 august 2006, Consiliul Local al Municipiului Ploieşti a stabilit lista terenurilor disponibile, proprietate ale acestui municipiu, care să poată fi acordate persoanelor îndreptăţite ca măsură reparatorie prin echivalent, precum şi criteriile utilizate pentru întocmirea listei de priorităţi.
Terenul solicitat de intimaţii-contestatori nu se regăseşte pe lista anexă la această hotărâre.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, entitatea investită cu cererea pentru acordarea măsurilor reparatorii poate să adopte una dintre cele două soluţii alternative prevăzute în acest articol, şi anume: poate acorda în compensare alte bunuri sau servicii ori poate să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
În această situaţie, neexistând teren disponibil, stabilit potrivit procedurii legii speciale, corect s-a procedat prin dispoziţia contestată, fiind propusă acordarea măsurilor reparatorii ce constau în despăgubiri, recurenta nefiind obligată să soluţioneze notificarea în sensul acordării unui teren în compensare.
Faţă de această critică, urmează ca în raport de art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei să fie admis, să se caseze Decizia recurată, iar apelul declarat de contestatorii O.P. şi O.V. împotriva sentinţei nr. 1549 din 6 decembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia civilă, să fie respins.
Se va menţine ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Primăria municipiului Ploieşti împotriva deciziei nr. 281 din 5 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de contestatorii O.P. şi O.V. împotriva sentinţei nr. 1549 din 6 decembrie 2006 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, pe care o menţine.
Admite cererea de intervenţie formulată de intervenientul P.V. în interesul recurentei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3333/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2147/2008. Civil → |
|---|
