ICCJ. Decizia nr. 3333/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3333/2008
Dosar nr.3138/3/200.
Şedinţa publică din 26 mai 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 679 din 7 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea reclamantei B.C. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi a obligat-o să soluţioneze prin decizie sau dispoziţie motivată notificarea nr. 2582 din 18 septembrie 2001.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea adresată instanţei reclamanta B.C. a chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti prin Primar şi a solicitat să fie obligată să emită dispoziţie motivată cu privire la notificarea ce i-a fost adresată la 18 septembrie 2001.
Prin notificare, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul, situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 115 mp, pe care se afla o casă ce a fost demolată, pe teren fiind în prezent construite blocurile din Piaţa Unirii - Sfânta Vineri.
Instanţa a reţinut că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare notificată este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.
Raportat la data depunerii notificării, deşi pârâta nu a invocat lipsa unor acte doveditoare necesare, altele decât cele ataşate notificării, nu a emis dispoziţie motivată nici până la data sesizării instanţei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin Decizia nr. 233A din 5 octombrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 679 din 7 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, acţiunea reclamantei s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 23 şi urm. din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligaţia unităţii notificate de a emite decizie sau dispoziţie motivată în termen de 60 de zile de la data primirii notificării.
In acest sens, a arătat că, finalitatea reglementării acestui termen a fost aceea de a asigura soluţionarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu celeritate şi de a răspunde cerinţei sociale de asigurare a stabilităţii circuitului juridic.
Curtea a apreciat că natura prevederilor textului enunţat, privind termenul de soluţionare este aceea de normă imperativă şi nu de dispoziţie cu recomandare, atâta timp cât normele juridice sunt, în raport de principiile generale de drept interpretate în sensul în care ele trebuie să producă un efect şi nu în scopul ca niciun efect să nu se poată produce.
Susţinerile pârâtului în sensul că termenul în discuţie are caracterul unei norme de recomandare, au fost înlăturate cu motivarea că s-ar ajunge la situaţia. inacceptabilă în care soluţionarea notificării ar putea fi amânată sine die de către unitatea notificată, cu motivarea că nu s-au depus toate actele necesare soluţionării notificării.
De asemenea, instanţa a constatat că nu se poate reţine că data de la care începe să curgă termenul de 60 de zile instituit de art.2 3 din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de precizarea persoanei îndreptăţite la restituire prevăzută la pct. 23.1 din HG nr. 498/2003 şi pct. 28.1 din acelaşi act normativ.
S-a concluzionat că, unitatea deţinătoare avea obligaţia să soluţioneze notificarea, chiar şi prin respingerea ei, în eventualitatea în care nu erau depuse la dosar actele prin care să fie dovedită calitatea de persoană îndreptăţită pe de o parte şi dreptul de proprietate pe de altă parte.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs în termen pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut că procedura administrativă prealabilă are caracter obligatoriu, iar soluţia obligării de a emite decizie este nelegală, deoarece reclamanta nu a înţeles să respecte condiţiile prevăzute de art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, dosarul administrativ fiind incomplet prin nedepunerea tuturor înscrisurilor necesare prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării.
Analizând recursul, în limitele criticii formulate, care face posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Prin Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată, a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi prin art. 20-33 sunt reglementate procedurile de restituire.
În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, procedura administrativă constituie o primă etapă obligatorie, însă, în prezenta cauză intimata-reclamantă a declanşat această procedură, formulând în termenul prevăzut de lege notificare cu privire la imobilul pretins a fi preluat abuziv.
În finalul notificării există menţiunea că se anexează actele care dovedesc calitatea de proprietară a bunului, respectiv titlul de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 4607 din 19 aprilie 1982, autentificat de fostul notariat de Stat al Sectorului 3, autorizaţia de înstrăinare emisă conform legii în vigoare la acea dată, schiţa imobilului realizată în vederea întocmirii contractului de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de demolare din data de 10 octombrie 1987, cereri pentru scoaterea imobilului de pe rolul fiscal ca urmare a demolării, acte de stare civilă şi alte acte referitoare la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate pretins.
Finalitatea procedurii administrative se realizează prin emiterea dispoziţiei sau, după caz, a deciziei de către unitatea notificată, iar în prezenta cauză intimata-reclamantă nu este în culpă pentru nefinalizarea acestei hotărâri.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
Prin lege, sunt stabilite două date de referinţă, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii notificate de a se pronunţa asupra notificării, însă, în cazul în care persoan? îndreptăţită a depus actele pe care le posedă şi arată că nu deţine alte acte, unitatea notificată este obligată să se pronunţe numai pe baza actelor depuse.
Termenul pentru îndeplinirea obligaţiei nu poate fi prorogat fără acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite.
Prorogarea este posibilă numai dacă entitatea obligată să soluţioneze notificarea, în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse, comunică notificatorului, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei.
Or, în prezenta cauză, recurentul nu a comunicat intimatei în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia depusă este insuficientă.
În cauză, reclamanta, considerându-se persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, a înregistrat notificarea la 18 septembrie 2001, iar în acţiunea înregistrată la tribunal a precizat că a depus actele prin care face dovada calităţii de proprietară a bunului, a dreptului de proprietate şi a preluării abuzive.
Până la data de 9 februarie 2007, când reclamanta s-a adresat justiţiei, unitatea notificată nu a răspuns în niciun mod notificării, încălcând în acest fel obligaţia ce îi revenea potrivit dispoziţiei legale enunţate mai sus de a se pronunţa în termen de 60 de zile prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii reclamantei.
Chiar dacă, prin lege, nu s-a instituit o sancţiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, unitatea deţinătoare nu poate nesocoti obligaţia ce îi revine.
Cum, unitatea deţinătoare a adoptat în cauză o atitudine vădită de încălcare a dispoziţiei legale, refuzând o perioadă de aproape 6 ani să se pronunţe asupra cererii reclamantei privind acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat de stat, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au hotărât în mod corect admiterea acţiunii, aceasta având obligaţia să se pronunţe cu privire la notificare pe baza actelor depuse de reclamantă.
Astfel, recurentul a fost obligat să soluţioneze notificarea în raport de actele depuse de intimata-reclamantă, prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 233/A din 5 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3329/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2472/2008. Civil → |
|---|
