ICCJ. Decizia nr. 3329/2008. Civil

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3329/200.

Dosar nr. 40228/3/200.

Şedinţa publică din 26 mai 2008

Asupra recursului civil de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 326 din 26 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantele T.I.C. şi C.L.A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a fost obligată pârâta să emită dispoziţie motivată ca răspuns la notificările adresate de reclamante în baza Legii nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 722 din 21 mai 2007, pronunţată de aceeaşi instanţă şi în acelaşi dosar s-a admis cererea pentru completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 326 din 26 februarie 2007, în sensul că a fost admisă şi cererea reclamantelor pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei ultime hotărâri a formulat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, arătând că potrivit art. 23, astfel cum este interpretat prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea este obligată să se pronunţe prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Se mai arată că reclamantele nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris sau a ultimei precizări, iar instanţa de fond a ignorat faptul că termenul de 60 de zile pentru a se răspunde notificării este un termen de recomandare ce nu are un caracter imperativ.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 699 din 31 octombrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 722 din 21 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante T.I.C. şi C.L.A., apelanta fiind obligată şi la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că, temeinic şi legal instanţa de fond a admis cererea reclamantelor, constatând că au dovedit calitatea de moştenitoare, respectiv de persoane îndreptăţite, că au adresat pârâtei notificare pentru măsuri reparatorii cu privire la apartamentul nr. 11, situat în imobilul din sector 1 Bucureşti, la data de 29 septembrie 2005, care nu a fost nici până în prezent soluţionată.

De asemenea, s-a mai constatat că termenul de 60 de zile reglementat de art. 23 din Legea nr. 10/2001 are un caracter imperativ, unitatea deţinătoare fiind obligată să se pronunţe în interiorul acestuia asupra notificării, termen nerespectat de pârâtă, care nu a răspuns la notificare, deşi s-au formulat mai multe reveniri, iar în final s-a promovat acţiune în justiţie pentru soluţionarea notificării.

Pentru că pârâta a căzut în pretenţii s-a reţinut că în mod corect instanţa de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată prin sentinţa civilă nr. 722 din 21 mai 2007.

Împotriva deciziei civile nr. 699 din 31 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat că greşit s-a respins apelul său, susţinând că procedura administrativă prealabilă are caracter obligatoriu, iar soluţia obligării sale de a emite decizie este nelegală, deoarece reclamantele nu au înţeles să respecte condiţiile prevăzute de art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, dosarul administrativ fiind incomplet prin lipsa declaraţiei exprese a acestora, în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanelor îndreptăţite.

Analizând recursul în limita criticii formulate, instanţa constată că este nefondat.

Prin Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată, a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi prin art. 20-33 sunt reglementate procedurile de restituire.

In mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, procedura administrativă constituie o primă etapă obligatorie, însă în prezenta cauză, intimatele reclamante au declanşat această procedură, formulând în termenul prevăzut de lege notificare cu privire la imobilul pretins a fi preluat abuziv.

Finalitatea procedurii administrative se realizează prin emiterea dispoziţie, sau după caz, a deciziei de către unitatea notificată, iar în prezenta cauză, intimatele-reclamante nu sunt în culpă pentru nefinalizarea acestei hotărâri.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Prin lege, sunt stabilite două date de referinţă, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii notificate de a se pronunţa asupra notificării, însă, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus actele pe care le posedă şi arată că nu deţine alte acte, unitatea notificată este obligată să se pronunţe numai pe baza actelor depuse.

Termenul pentru îndeplinirea obligaţiei nu poate fi prorogat fără acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite. Prorogarea este posibilă numai dacă entitatea obligată să soluţioneze notificarea, în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse, comunică notificatorului, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei.

Or, în prezenta cauză, recurentul nu a comunicat intimatelor în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării faptul că documentaţia depusă este insuficientă.

In cauză, reclamantele, considerându-se persoane îndreptăţite au formulat notificare, iar în acţiunea înregistrată la tribunal au precizat că au depus actele prin care fac dovada calităţii de proprietate ale bunului, ale dreptului de proprietate şi ale preluării abuzive.

Până la data de 27 septembrie 2006, când reclamantele s-au adresat justiţiei, unitatea notificată nu a răspuns în nici un mod notificării, încălcând în acest fel obligaţia ce îi revenea potrivit dispoziţiilor legale de a se pronunţa în termen de 60 de zile prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii reclamantelor.

Chiar dacă, prin lege, nu s-a instituit o sancţiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, unitatea deţinătoare nu poate nesocoti obligaţia ce îi revine.

Cum, unitatea deţinătoare a adoptat în cauză o atitudine vădită de încălcare a dispoziţiei legale, refuzând o perioadă aşa de îndelungată să se pronunţe asupra cererii reclamantelor privind restituirea în natură a imobilului preluat abuziv ori acordarea de despăgubiri în echivalent, corect instanţele de fond şi apel au hotărât admiterea acţiunii, aceasta având obligaţia să se pronunţe cu privire la notificare pe baza actelor depuse de reclamante.

Astfel, recurentul a fost obligat să soluţioneze notificarea în raport de actele depuse de intimatele reclamante prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.

Trebuie reţinut că, cererea reclamantelor adresată instanţei a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 326 din 26 februarie 2007 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 722 din 21 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 326 din 26 februarie 2007, pronunţată de aceeaşi instanţă, formulată de reclamantele T.I.C. şi C.L.A. şi a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 lei (RON) în favoarea acestora.

S-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 2812 C. proc. civ. referitoare la completarea dispozitivului hotărârii în caz de omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu.

In acest sens, s-a avut în vedere că, pârâta ca urmare a soluţionării acţiunii reclamantelor în sensul admiterii ei, a căzut în pretenţii şi conform art. 274 alin. (l) C. proc. civ. îi revine sarcina de a plăti cheltuielile de judecată avansate în proces de către partea adversă.

Pârâta din cauză a declarat apel numai împotriva sentinţei civile nr. 722 din 21 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, dar motivarea apelului o face în raport de soluţia dată prin sentinţa civilă nr.326 din 26 februarie 2007 a aceleaşi instanţe.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 699 din 31 octombrie 2007 respinge apelul numai împotriva sentinţei civile nr. 722 din 21 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, privind completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 326 din 26 februarie 2007. Motivarea acestei decizii se referă însă la ambele sentinţe.

Recursul declarat de pârâtă vizează Decizia civilă nr. 699 din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi astfel cum s-a arătat mai sus, critica se referă la aspectele de nelegalitate privitor la interpretarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în mod greşit a fost obligată să emită dispoziţie motivată faţă de notificarea reclamantelor.

Deşi în cauză s-au analizat aspectele invocate cu privire la soluţia dată de instanţa de fond, apreciindu-se corect aplicate dispoziţiile legale în materie, instanţei de recurs îi revine obligaţia să se pronunţe numai în limitele investirii, respectiv a criticii referitoare la sentinţa civilă nr. 722 din 21 mai 2007, menţinută prin hotărârea recurată.

Este adevărat că, în mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 722 din 21 mai 2007 a Tribunalului municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 326 din 26 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamante.

In acest sens, sunt dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora jartea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată".

Prin admiterea acţiunii reclamantelor, în contradictoriu cu pârâta, cea din urmă este căzută în pretenţiuni şi constatându-se că instanţa a omis să se pronunţe şi cu privire la această cerere, corect a fost admisă cererea de completare a dispozitivului.

Faţă de dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ., în care se prevede ce trebuie să cuprindă cererea de recurs, la litera b. este indicată hotărârea care se atacă. In speţă, fiind vorba de atacarea deciziei instanţei de apel prin care s-a menţinut soluţia dată prin sentinţa civilă nr. 722 din 21 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa reţinând că este temeinică şi legală, urmează să respingă recursul.

Distinct de cele arătate, se impune precizarea că, deşi în motivarea recursului se fac critici şi cu privire la greşita menţinere a sentinţei nr. 326 din 20 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa de recurs este legată să supună controlului judiciar numai hotărârea împotriva căreia s-a declarat recurs în mod expres, respectiv Decizia nr. 699 din 31 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost soluţionat apelul împotriva sentinţei civile nr. 722 din 21 mai 2007.

Deşi critica din recurs se referă şi la greşita menţinere a sentinţei civile nr. 326 din 26 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, trebuie reţinut că recursul nu poate fi exercitat omissio medio, adică fără să se fi exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului ca în speţa de faţă, cu privire la hotărârea precizată.

Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 699 din 31 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2008.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3329/2008. Civil