ICCJ. Decizia nr. 2958/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 3 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului B.M. la liberă circulație în Franța, pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din această țară la data de 21 iunie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Franța, acord aprobat prin H.G. nr. 278/1994.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5,art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1803 din 11 septembrie 2007, a respins acțiunea, soluție menținută de Curtea de Apel Timișoara, potrivit deciziei civile nr. 454/A din 22 octombrie 2007, conform căreia apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
Pentru a adopta această soluție, instanța anterioară a reținut că din actele depuse la dosar rezultă că pârâtul a prestat muncă pe teritoriul francez în baza unui contract individual de muncă, încheiat la data de 31 mai 2007 cu firma SC M.A.P. SRL Timișoara, firmă care la rândul său, în baza unui contract de prestări servicii încheiat cu firma S.A.S. K.M.K., cu sediul în Franța, avea obligația de a trimite muncitori pentru efectuarea unor lucrări de construcții în orașul Mantes, Franța. întrucât pârâtul și-a justificat șederea pe teritoriul Franței, instanța a apreciat că nu se impune restrângerea dreptului la liberă circulație, prin șederea pe teritoriul Franței, acesta neîncălcând norme de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică care să impună restrângerea dreptului la liberă circulație conform art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.
împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta-reclamantă, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea cazului de modificare invocat, este reiterată situația de fapt (returnarea din Franța în baza acordului de readmisie) și este prezentat cuprinsul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, susținându-se că norma internă se circumscrie situațiilor prevăzute de art. 53 din Constituție și documentelor internaționale în domeniul protecției drepturilor omului, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională (decizia nr. 855/2006 și decizia nr. 901/2006) și că este aplicabilă și ulterior aderării României la Uniunea Europeană, neîncălcând dispozițiile dreptului comunitar, Directiva nr. 2004/38/CE.
Se arată că dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci este supus limitărilor legale, inclusiv celor prevăzute de Legea nr. 248/2005, că autoritățile române nu au competența de a cenzura legalitatea actului de returnare dispus de autoritățile franceze, iar măsura returnării pârâtului, recunoscută de acesta, este de natură să facă dovada deplină că nu a respectat condițiile de intrare și de ședere în Franța.
Recursul nu este fondat.
La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei instanței de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.
Dacă normele comunitare instituie o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicate cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca "făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, "în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal - Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.
în alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.
în consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.
în prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franța "pe motiv de ședere ilegală", motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3387/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2961/2008. Civil → |
|---|
