ICCJ. Decizia nr. 2962/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 4 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului R.A. la liberă circulație în Danemarca pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Danemarca la data de 20 iunie 2007 în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 66/2000, fiind aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul Maramureș, prin sentința civilă nr. 808 din 9 iulie 2007, a admis cererea și a dispus restrângerea dreptului la liberă circulație în Danemarca, cu privire la pârâtul chemat în judecată, de la data de 9 iulie 2007 până la data de 1 ianuarie 2008, cu motivarea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 față de împrejurarea că pârâtul nu a respectat condițiile legale de intrare și ședere pe teritoriul statului membru al Uniunii Europene.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 245/A din 28 august 2007 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în sensul respingerii acțiunii.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut în esență că restricția impusă prin art. 38 din Legea nr. 248/2005, care menține sancțiunea în privința persoanei care a fost returnată pe baza unui acord de readmisie, contravine reglementărilor comunitare, conform cărora restrângerea se bazează pe comportamentul individual al persoanei în cauză și trebuie să reprezinte o amenințare reală, actuală și suficient de gravă pentru un interes fundamental al societății, în acest sens fiind art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.
S-a mai reținut că un element esențial în cauză îl reprezintă caracterul facultativ al restrângerii instituite prin art. 38 din Legea nr. 248/2005, care "poate fi dispusă" de către instanța de judecată, argument suplimentar pentru restrângerea cererii reclamantei, în contextul în care doar declarația pârâtului (fila 5 dosar) explică circumstanțele în care a fost înapoiat în țară.
împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea cazului de modificare invocat, este reiterată situația de fapt și este prezentat cuprinsul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, susținându-se că norma internă se circumscrie situațiilor prevăzute în art. 53 din Constituție și documentelor internaționale în domeniul protecției drepturilor omului, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională (Decizia nr. 855/2006 și Decizia nr. 901/2006) și că este aplicabilă și ulterior datei aderării României la Uniunea Europeană, neîncălcând dispozițiile dreptului comunitar, Directiva nr. 2004/38/CE.
Se arată că dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci este supus unor limitări legale, că autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare dispuse de autoritățile daneze, iar măsura returnării pârâtului este de natură să facă dovada deplină că acesta nu a respectat condițiile de intrare și de ședere în Danemarca.
Recursul nu este fondat, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor.
Dacă normele comunitare instituie o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicate cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrilor familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: "Dacă există neconcordanțe între pactele și taratele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile" .
Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca "făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, "în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile"( cauza Simmenthal - Hotărârea din 9 martie 1978 ).
Articolul 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.
în alte cauze (cauza Van Grend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statut că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.
In consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.
în prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată , pârâtul a fost returnat din Danemarca pe motiv de "ședere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2966/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3042/2008. Civil → |
|---|
