ICCJ. Decizia nr. 3834/2008. Civil
| Comentarii |
|
Reclamantele K.B. și K.R. au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Arad, solicitând Tribunalului Arad pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 4901/2002, anularea deciziei nr. 101 din 21 mai 2002 emisă de pârâtă în temeiul Legii nr.10/2001, constatarea trecerii nelegale în proprietatea statului a imobilului înscris în C.F. nr. 2761, 2762 și 2763 Aradul Nou, a nelegalității intabulărilor făcute de pârâtă și a celorlalte operațiuni de carte funciară, restituirea în natură a imobilelor și rectificarea cărților funciare prin revenirea la situația anterioară.
Tribunalul Arad, prin sentința civilă nr. 148 din 28 martie 2003 a respins cererea de chemare în judecată, soluție menținută de Curtea de Apel Timișoara, potrivit deciziei civile nr. 163 din 18 februarie 2004, prin care a fost respins ca nefondat apelul reclamantelor.
Instanțele au reținut că imobilul preluat de stat de la antecesorii reclamantelor este compus din teren și construcții, construcții ce au fost demolate, construindu-se în locul lor o cantină și un sediu administrativ, un bloc de locuințe, iar terenurile unificate au fost transmise în administrarea fostei Stațiuni de cercetări legumicole Aradul Nou și, ulterior, în proprietatea pârâtei, societate constituită după reorganizarea stațiunii de cercetare. Restituirea în natură nu este posibilă, întrucât imobilul a fost transformat, devenind un imobil nou în raport cu cel preluat.
Recursul declarat de reclamante împotriva deciziei instanței de apel a fost admis de înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 10031 din 2 decembrie 2005, cu consecința casării hotărârii recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca aceasta să aibă în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, cu privire la posibilitatea restituirii în natură a unei părți din terenul expropriat, precum și faptul că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru construcțiile existente la data preluării, cât și pentru terenul ce nu poate fi restituit.
Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 6142/59/2006, dată după care a intervenit decesul reclamantei K.R., în locul căreia au fost introduși în cauză moștenitorii săi legali.
în această fază procesuală a fost admisă în principiu și cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația Cercetare Legumicolă Arad în interesul intimatei-pârâte.
Prin decizia civilă nr. 289 din 31 mai 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul și a schimbat sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea; a dispus anularea deciziei, obligarea pârâtei la restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 1673 mp teren (individualizată în dispozitiv) și la înaintarea către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a documentației necesare acordării reclamanților de despăgubiri în echivalent pentru terenul de 3073 mp ce nu poate fi restituit în natură și pentru construcțiile distruse sau demolate după preluarea imobilului.
S-a dispus rectificarea situației de C.F. corespunzător suprafeței de teren restituită în natură.
Cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei a fost respinsă.
Intimata SC S. SA a fost obligată la 2800 lei cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
în ceea ce privește fondul pretențiilor reclamanților, instanța a reținut următoarele:
Caracterul abuziv al preluării imobilului rezultă din faptul exproprierii autorilor fără ca în prealabil să li se fi plătit o justă și reală despăgubire, ceea ce contravenea Constituției din acea vreme și art. 481 C. civ., situație ce se încadrează în prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, nemaifiind necesar a fi făcută de către instanță constatarea preluării abuzive, separat de petitul de realizare a dreptului.
Din expertiza topografică efectuată în cauză rezultă că din suprafața de 4746 mp deținută de pârâtă este posibilă restituirea în natură a două parcele în suprafață totală de 1673 mp (aspect menționat și în decizia înaltei Curți de Casație și Justiție), pentru restul de teren și construcțiile demolate, reclamanții fiind îndreptățiți la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005, lege de imediată aplicare.
Apărarea intimatei-pârâte privind lipsa calității procesuale pasive, a fost respinsă cu motivarea că aceasta este emitenta deciziei contestate, că este proprietara imobilului în litigiu iar, pe de altă parte, că acest cadru procesual a fost irevocabil consacrat prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție care nu a indicat în cauză un alt pârât, dispunând doar completarea probatoriului în raport cu părțile deja nominalizate.
împotriva deciziei pronunțată de curtea de apel în rejudecarea cauzei, după casare cu trimitere, au declarat recurs reclamanta K.B. și pârâta SC S. SA Arad.
Reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că instanța "a greșit când a statuat că varianta obligării intimatei doar la a trimite documentația la Comisia Centrală pentru stabilirea și acordarea despăgubirilor ar fi impusă de prevederile Legii nr. 247/2005 care ar fi de imediată aplicare", întrucât legea dispune numai pentru viitor, Legea nr. 247/2005 nu conține nici o prevedere în sensul că ar fi de imediată aplicare, situație în care litigiu rămâne guvernat de legea sub care a fost pornit, Legea nr. 10/2001.
Arată reclamanta că soluția care se impunea era aceea a obligării intimatei la plata despăgubirilor datorate în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, despăgubiri deja stabilite prin probele administrate în cauză și solicită în finalul cererii de recurs modificarea hotărârii recurate în sensul obligării intimatei la plata integrală a despăgubirilor.
Recurenta-pârâtă SC S. SA a invocat cazul de modificarea prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele motive:
- Soluționând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, instanța nu s-a pronunțat cu privire la argumentele invocate în susținerea excepției, respectiv incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, conform cărora în cazul societăților comerciale integral privatizate măsurile reparatorii se stabilesc doar prin echivalent, iar notificarea trebuie soluționată de către instituția care a efectuat privatizare.
- Având în vedere că expertiza tehnică efectuată în cauză a reținut două situații contradictorii (inițial că nici o porțiune de teren nu poate fi restituită în natură reclamantelor, apoi că este posibilă restituirea în natură a unor parcele), instanța de apel a respins greșit cererea justificată de a se solicita expertei tehnice care a efectuat raportul de expertiză să clarifice aceste contradicții.
- Restituirea în natură a unei părți din terenurile aflate în proprietatea pârâtei nu este posibilă și nu pot fi luate în considerare concluziile expertei care s-a contrazis flagrant, lucrarea sa fiind neconcludentă, impunându-se efectuarea unei noi expertize de specialitate.
- Instanța nu a stabilit cine trebuie să acorde despăgubirile pentru construcțiile demolate și terenul nerestituibil în natură, rezumându-se doar la obligarea pârâtei la înaintarea documentației către Comisia Centrală pentru stabilirea și acordarea despăgubirilor.
- Cu privire la cheltuielile de judecată, dacă acțiunea reclamantelor a fost admisă doar în parte și cheltuielile de judecată trebuiau admise tot în parte.
Recursurile sunt nefondate.
Susținerea recurentei-reclamante, în sensul obligării pârâtei de a plăti despăgubirile, este lipsită de temei legal.
în raportul juridic dedus judecății, astfel cum este reglementat de Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație derogatorie de la dreptul comun, unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara obligației de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu o singură excepție (acordarea în compensație a altor bunuri și servicii), inaplicabilă în cauză.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordându-se de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub forma titlurilor de despăgubire.
Nici anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent (cu excepția compensării) nu erau achitate de unitatea deținătoare, deciziile/dispozițiile cuprinzând oferta de despăgubiri sau hotărârile judecătorești prin care se stabilea dreptul notificatorilor la despăgubiri (în cazul deciziilor/dispozițiilor de respingere împotriva cărora s-au formulat contestații admise în instanță) fiind înaintate către prefectură, conform procedurii reglementate de art. 36-40 din actul normativ.
După modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, abrogarea art. 36-40 din legea inițială și intrarea în vigoare a titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât deciziile emise anterior sau hotărârile judecătorești pronunțate în urma contestațiilor formulate de persoanele îndreptățite, cât și deciziile/dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, sunt supuse aceleiași proceduri, urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de întreaga documentație aferentă (inclusiv expertize judiciare sau extrajudiciare), în vederea evaluării finale și emiterea titlurilor de despăgubire.
Recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:
- Critica referitoare la insuficienta motivare a soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată în faza procesuală anterioară de către pârâtă, inaplicabilă în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deși este întemeiată nu poate conduce la soluția preconizată de recurentă, casarea cu trimitere spre rejudecare sau modificarea hotărârii, întrucât soluția este corectă.
Sub acest aspect, instanța de control judiciar va suplini parțial motivarea instanței anterioare.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire, prin decizie/dispoziție motivată, revine unității deținătoare a imobilului preluat abuziv și care a fost investită prin notificare de către persoana îndreptățită.
în sensul Legii nr. 10/2001,art. 21 alin. (1) și (2), sunt unități deținătoare regiile autonome, societățile sau companiile naționale ori societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar sau minoritar, în al căror patrimoniu era evidențiat imobilul solicitat "la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Situația de excepție invocată de recurentă în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 [art. 27 alin. (1) în forma inițială a actului normativ] privește exclusiv societățile comerciale privatizate anterior adoptării Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, în sensul art. 21 alin. (1) și (2) din lege, dacă statul era acționar sau asociat majoritar la societatea comercială în patrimoniul căreia era inclus imobilul la data intrării în vigoare a actului normativ analizat, entitatea obligată să soluționeze notificarea este acea societate comercială în calitate de unitate deținătoare.
Este irelevant faptul că recurenta-pârâtă a fost privatizată, în măsura în care privatizarea a avut loc la 15 septembrie 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,art. 21 din legea specială de reparație având și semnificația indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări (prima notificare a fost depusă la 2 mai 2001 și conform art. 22 alin. (4) este opozabilă oricărei autorități de la data privatizării), consacrată expres de pct. 20.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a legii și de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată (normă interpretativă introdusă prin Legea nr. 247/2005).
în concluzie, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci prevederile art. 21 din actul normativ, motiv pentru care, alăturat considerentelor prezentate de instanța anterioară se constată că pârâta SC S. SA are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății.
- Criticile aduse raportului suplimentar de expertiză întocmit de expert B.F. și modului în care instanța anterioară a evaluat probatoriul administrat, având în vedere și îndrumările date de instanța de casare, nu vor face obiectul analizei instanței de control judiciar, dat fiind că nu se indică dispoziția legală pretins încălcată sau greșit aplicată pentru a se încadra în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii, inadmisibile în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
- Motivul referitor la faptul că instanța de apel nu a stabilit cine trebuie să acorde despăgubirile pentru construcțiile demolate și partea de teren ce nu poate fi restituită în natură este comun cu motivul de recurs formulat de reclamantă, urmând a fi înlăturat în baza considerentelor deja expuse.
- Cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în fazele procesuale anterioare au constat în onorariile de expertiză și onorariile de avocat.
Cum, efectuarea lucrărilor de specialitate s-a impus în cauza dedusă judecății ca urmare a refuzului unității deținătoare de a analiza în faza administrativă a procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001 fondul cererii de restituire în natură a imobilului deținut de aceasta, admiterea în parte a acțiunii și restituirea parțială a terenului, în limitele în care s-a stabilit prin expertiză că această măsură reparatorie este posibilă, nu justifică reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariile plătite de reclamanți pentru lucrările de specialitate efectuate și ordonate de instanța de judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3), instanțele au dreptul să mărească sau să reducă onorariile avocaților, dacă vor constata motivat că sunt nepotrivite, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită, legiuitorul neimpunând ci lăsând la latitudinea judecătorilor reducerea cheltuielilor reprezentate de onorariile de avocat.
în atare condiții, aprecierea instanței privind acordarea integrală a cheltuielilor de judecată suportate de reclamanți nu contravine vreuneia din dispozițiile art. 274-277 C. proc. civ. pentru a atrage incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3848/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4071/2008. Civil → |
|---|
