ICCJ. Decizia nr. 5046/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5046
Dosar nr. 13854/3/200.
Şedinţa publică din 18 septembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 aprilie 2006, reclamantul B.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 RON reprezentând daune morale şi la 3.000.000 RON despăgubiri materiale precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 219/2003 a Judecătoriei Hunedoara a fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune. Prin Decizia nr. 276 din 5 mai 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost admis recursul său şi s-a dispus casarea hotărârii instanţei de fond şi Decizia instanţei de apel şi fiind reţinută cauza spre rejudecare, s-a dispus achitarea sa.
Reclamantul a mai arătat că a fost arestat în perioada 4 februarie 2004-19 mai 2005, perioadă în care pe lângă prejudiciul moral cauzat constând în consecinţe negative suferite pe plan psihic cât şi atingerea adusă valorilor care se referă la existenţa fizică, sănătate şi integritate corporală, a fost victimă şi al unui prejudiciu material concretizat în nerealizarea unor venituri în acest interval de timp.
În fine, reclamantul a mai arătat că societatea comercială al cărei administrator era avea încheiate contracte comerciale cu alte societăţi din ţară şi din străinătate care însă nu au mai fost onorate din cauza arestării sale iar firma sa a intrat în faliment.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi nr. 998 C. civ.
Fiind astfel investit, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 241 din 13 februarie 2007, a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul creat prin erori judiciare. A respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că privarea de libertate a reclamantului urmată de achitarea prin hotărâre definitivă, se circumscrie situaţiei prevăzută de art. 504 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, iar pârâtul răspunde potrivit normei speciale prevăzută de art. 506 C. proc. pen.
La stabilirea întinderii reparaţiei, în condiţiile prevăzute de art. 505 C. proc. pen., instanţa a avut în vedere durata privării de libertate şi consecinţele produse asupra persoanei reclamantului şi a familiei sale, prejudiciul moral fiind dovedit pe calea prezumţiei simple, întrucât odată constatată eroarea judiciară ce a condus la privarea de libertate a reclamantului este de necontestat încălcarea onoarei şi demnităţii acestuia.
Referitor la prejudiciul material, ca o consecinţă directă a erorii judiciare, instanţa de fond a reţinut că deşi i-au fost încuviinţate probe în dovedirea acestora, reclamantul nu a înţeles să le administreze la termenul acordat de instanţă.
Pe de altă parte, nu s-a putut reţine legătura de cauzalitate între eroarea judiciară şi o eventuală scădere a profitului societăţii comerciale al cărei asociat era reclamantul întrucât nu s-a făcut dovada pierderilor suferite prin indicarea de către reclamant a contractelor ce nu au mai fost încheiate, aspect ce s-ar fi datorat privării sale de libertate.
Instanţa de fond a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 694 A din 5 noiembrie 2007, a respins apelurile formulate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi de reclamantul B.N.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs reclamantul B.N. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin recursul declarat, reclamantul B.N. susţine că în mod greşit instanţa de apel l-a decăzut din proba cu expertiză contabilă întrucât la termenul din 22 octombrie 2007 nu s-a putut prezenta în instanţă, fiind plecat în Spania unde munceşte, motiv pentru care nu a putut lua legătura cu avocatul său.
Mai susţine că în mod greşit instanţa nu i-a încuviinţat înlocuirea martorului propus, în condiţiile în care respectivul martor era plecat din ţară şi de aceea nu putea fi audiat.
În aceste condiţii, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., instanţa neexercitând un rol activ în ceea ce priveşte administrarea probelor.
Pe fondul cauzei, reclamantul susţine că suma stabilită de instanţă este simbolică, nesatisfăcătoare în raport de suferinţele psihice şi fizice la care a fost supus, de atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale, de afectarea gravă a prestigiului său profesional.
Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, invocă prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În esenţă, pârâtul susţine că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condiţiile în care instanţa nu a arătat modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor, situaţie în care este imposibil de realizat o verificare a soluţiei pronunţate.
Mai arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Susţine că instanţa de apel a confirmat în mod nelegal hotărârea instanţei de fond în condiţiile în care nu s-au făcut dovezi cu privire la existenţa unui prejudiciu moral.
I. Referitor la recursul reclamantului B.N., examinând legalitatea hotărârii atacate, se constată că acesta este nefondat.
Într-adevăr la termenul de judecată de la 22 octombrie 2007, avocatul reclamantului a solicitat înlocuirea martorului propus conform încheierii din 10 septembrie 2007. Fără a justifica temeinicia cererii şi nedepunând dovada achitării onorariului de expert în scopul efectuării expertizei contabile pentru dovedirea prejudiciului material, se constată că în mod just instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 138 alin. (3) şi art. 170 C. proc. civ. decăzându-l pe reclamant din probele încuviinţate.
În atari condiţii nu se poate reţine lipsa de rol activ al instanţei.
Referitor la cuantumul daunelor morale, s-a apreciat în mod just de către instanţe, prin raportare la elementele concrete de fapt, că suma de 50.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit.
Stabilirea de către instanţe a cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică de regulă şi o operaţiune de estimare.
De altfel, o astfel de estimare s-a făcut şi în speţă, instanţele având în vedere la stabilirea cuantumului bănesc al prejudiciului suferit de reclamant atât criterii obiective cât şi criterii subiective.
Ca atare, pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
II. Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, se constată că şi acesta este nefondat.
Critica pârâtului în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa a motivat clar, precis şi neechivoc soluţia pronunţată, în concordanţă cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., analizând motivele de apel invocate.
Nici cea de a doua critică nu poate fi primită în condiţiile în care, aşa cum în mod just au reţinut şi instanţele de fond şi de apel, existenţa prejudiciului moral este dovedită pe calea prezumţiei simple, întrucât odată constatată eroarea judiciară ce a condus la privarea de libertate a reclamantului, este de netăgăduit încălcarea onoarei şi demnităţii acestuia, aspect ce nu poate fi dovedit prin alte probe.
Drept urmare, pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.N. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva deciziei nr. 694 A din 5 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5047/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5045/2008. Civil → |
|---|
