ICCJ. Decizia nr. 5117/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5117
Dosar nr. 35507/3/200.
Şedinţa din 19 septembrie 2008
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 18 octombrie 2007, reclamantele M.A. şi R.B.L. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Prahova şi Tribunalul Iaşi, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună, în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă, obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Prahova, la plata drepturilor băneşti, reprezentând sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 septembrie 2003-26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada 27 aprilie 2004-1 aprilie 2006, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin discriminare directă, precum şi la plata dobânzii legale, conform dispoziţiilor OG nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, calculată pentru aceste sume din septembrie 2003 şi până la data raportului de expertiză contabilă care urmează a se efectua în cauză şi, ulterior, până la data achitării efective, sume ce urmează a se actualiza cu indicele de inflaţie de la data plăţii.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta R.B.L., aceasta a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Iaşi, la plata drepturilor băneşti reprezentând sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada 27 aprilie 2004-18 august 2005, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin discriminare directă, precum şi la plata dobânzii legale, conform OG nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, calculată pentru aceste sume din august 2003 şi până la data raportului de expertiză contabilă, respectiv, în continuare, până la data plăţii, actualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii.
În dosar au formulat întâmpinare pârâţii Tribunalul Prahova, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe, invocând excepţia necompetenţei materiale, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru o parte dintre sumele solicitate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte Tribunalul Prahova şi Ministerul Afacerilor Externe, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 681 din 30 ianuarie 2008 a aceleiaşi instanţe, s-au respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâtul Tribunalul Prahova, vizând necompetenţa materială a instanţei, prescripţia dreptului la acţiune şi lipsa calităţii procesuale pasive; s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe şi s-a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice); s-a admis în parte cererea formulată de reclamante şi au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Prahova şi Tribunalul Iaşi, la plata drepturilor băneşti, reprezentând sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 septembrie 2003-26 aprilie 2004, pentru reclamanta M.A. şi pe perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004, pentru reclamanta R.B.L., şi de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pe perioada 27 aprilie 2004-1 aprilie 2006, pentru prima reclamantă, şi pe perioada 27 aprilie 2004-18 august 2005, pentru cea de-a doua reclamantă; a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1 septembrie 2003-decembrie 2004, invocată de Tribunalul Prahova, conform dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 283 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, instanţa de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 şi planul de acţiune pentru implementarea strategiei de reformă, prin care s-a propus înlăturarea situaţiei discriminatorii, conţin o recunoaştere explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei, respectiv la data de 30 martie 2005, data intrării în vigoare a HG nr. 232/2005. Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi pentru soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Justiţiei.
Excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de Tribunalul Prahova, faţă de dispoziţiile art. 36 din OUG nr. 27/2006, a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 281 coroborate cu cele ale art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a aceluiaşi tribunal a fost respinsă, instanţa reţinând existenţa raporturilor de muncă între reclamanta M.A. şi Tribunalul Prahova.
Ministerul Afacerilor Externe a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că reclamanta R.B.L. a fost detaşată la data de 1 august 2004, pentru un an, în condiţiile dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 303/2004, detaşare care s-a prelungit pentru o perioadă suplimentară de doi ani. Excepţia este fondată întrucât obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta sus-menţionată se referă la drepturi care ar fi trebuit să fie stabilite şi acordate la nivelul Ministerului Justiţiei. Pe de altă parte, pe durata detaşării, reclamanta şi-a păstrat calitatea de judecător, beneficiind de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat.
Pe fond, Tribunalul a reţinut că magistraţii sunt salarizaţi conform dispoziţiilor OUG nr. 177/2002, în raport de rolul, răspunderea, complexitatea şi caracterul justiţiei, de putere în stat, de pregătirea şi competenţa lor profesională, precum şi de incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute prin Legea nr. 92/1992.
Prin OUG nr. 24/2004, privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei (art. 28), s-a instituit o majorare a venitului salarial, prin sporul de 30%, prevăzut de OUG nr. 43/2002, care a devenit de 40% din indemnizaţia de încadrare lunară, pentru alte categorii de salariaţi şi pentru judecătorii care compun complete specializate în soluţionarea infracţiunilor de corupţie.
Legiuitorul a justificat acordarea sporului de mai sus de „necesitatea intensificării neîntârziate a luptei împotriva fenomenului de corupţie" şi a instituit măsuri imediate pentru întărirea instituţiilor specializate în combaterea infracţiunilor de corupţie.
Ca urmare a acestor norme legale, salariul unui judecător care compune un complet specializat în soluţionarea infracţiunilor de corupţie este net superior oricărui salariu al altui judecător din instanţă, care face parte dintr-un altfel de complet, cu toate că nici atribuţiile de serviciu şi nici natura cauzei nu sunt diferite şi nu îndreptăţesc o astfel de diferenţiere.
În concluzie, situaţia creată atrage incidenţa OG nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, şi care, în art. 1, instituie principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării, principiu ce trebuie să fie garantat, în special, în exercitarea anumitor drepturi, printre care şi cel de a primi un salariu egal pentru o muncă egală.
Art. 2 din acelaşi act normativ defineşte discriminarea în raport de anumite criterii şi menţionează efectele acesteia, constând în restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieţii publice.
Prin sporurile de 30 şi 40 %, s-a creat o discriminare între judecători, după criteriul categoriei sociale, în sensul textului de lege menţionat mai sus.
A mai reţinut prima instanţă că, prin hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat existenţa unei discriminări directe, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din OG nr. 137/2000, recomandând Ministerului Justiţiei iniţierea unui proiect de act normativ în vederea eliminării situaţiei de inegalitate evidentă dintre cele două categorii de salariaţi.
Conform art. 21 din aceeaşi lege, persoanele discriminate au dreptul la despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau la anularea situaţiei create prin discriminare.
Art. 2 alin. (2) din Ordonanţă stabileşte că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile, aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale acelui scop sunt adecvate şi necesare.
Prin dispoziţiile art. 28 din OUG nr. 43/2002, deşi s-a urmărit un scop legitim, şi anume lupta anticorupţie şi rezistenţa la corupţie a judecătorului, metoda nu a fost adecvată.
Instanţa a reţinut că, prin adoptarea OUG nr. 27/2006, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, Guvernul României a recunoscut discriminarea creată prin salarizarea inegală a judecătorilor. În preambulul actului normativ, se reţine că „având în vedere că asigurarea salarizării adecvate şi nediscriminatorii a judecătorilor şi procurorilor este prevăzută la Cap. VI pct. 3.3 din Planul de acţiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, măsură care avea ca termen de finalizare luna decembrie 2005 şi ţinând seama de hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 185 din 22 iulie 2005, prin care s-a constatat existenţa unei discriminări directe între judecătorii şi procurorii care beneficiază de sporul de 40% şi cei care nu beneficiază de acest spor, recomandând Ministerului Justiţiei iniţierea unei modificări în sensul eliminării acestei inegalităţi…".
Ca urmare a emiterii OUG nr. 27/2006, a fost înlăturat tratamentul salarial discriminatoriu pentru viitor, prin acest act normativ nemaifiind reglementate sporuri şi diferenţieri la indemnizaţiile magistraţilor în raport cu natura cauzelor pe care le instrumentează, ci numai pentru delimitarea firească a gradului profesional şi a funcţiei îndeplinite.
Prima instanţă a avut în vedere şi caracterul obligatoriu al deciziei nr. VI pronunţate la data de 15 ianuarie 2007, în dosarul nr. 26/2006, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit, în aplicarea nediscriminatorie a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din OUG nr. 177/2002, precum şi a dispoziţiilor art. 28 alin. (4) din OUG nr. 43/2002, faptul că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraţilor.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Prahova, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 35507/3/2007.
Ministerul Justiţiei a criticat în cererea de recurs, înregistrată la data de 11 martie 2008 (data poştei), sentinţa civilă sus-menţionată, pentru următoarele motive:
Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, Tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada care excedează termenul de prescripţie de 3 ani, raportat la strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, apreciind că prin aceasta a avut loc o recunoaştere a discriminării existente.
Modalitatea de soluţionare a excepţiei sus menţionate este greşită, faţă de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 283 C. muncii, care instituie termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul în care se solicită plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat (ultimul dintre textele de lege menţionate).
Faţă de dispoziţiile legale edictate în materia prescripţiei, cu referire şi la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune este prescris parţial.
În ceea ce priveşte întreruperea termenului de prescripţie, recurentul susţine că recunoaşterea, ca şi caz de întrerupere, trebuie să fie voluntară şi neîndoielnică, în sensul că cel în folosul căruia curge prescripţia renunţă la beneficiul termenului scurs până la data recunoaşterii. Ca atare, recunoaşterea trebuie să privească în mod neîndoielnic acel drept salarial.
Prin Decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă nu a stabilit în cuprinsul său un termen de la care a început să curgă prescripţia.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti .
Prin cererea de recurs înregistrată la 25 martie 2008, la instanţa de fond, Tribunalul Prahova a criticat sentinţa acestei instanţe, tot în raport de greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, faţă de pretenţiile reclamantei M.A., pentru perioada 1 septembrie 2003-17 octombrie 2004.
A invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că reclamantele sunt salariate ale altor instanţe şi nu au raporturi juridice de muncă cu Tribunalul Prahova.
Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în parte a sentinţei recurate şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, iar în subsidiar, sporurile de anticorupţie acordate reclamantelor să se plătească numai pentru perioadele în care acestea au primit drepturile salariale de la Tribunalul Prahova.
Prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu din data de 25 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a trimis cauza spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din OUG nr. 75/2008.
Dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În dosar a depus întâmpinare Ministerul Afacerilor Externe, prin care a solicitat menţinerea sentinţei recurate, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Înalta Curte a constatat citarea greşită în cauză a pârâtului respectiv, în calitate de intimat, în prezentul dosar, faţă de soluţia primei instanţe, prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, soluţie necontestată prin recursurile înregistrate în prezentul dosar.
Analizând sentinţa civilă recurată, în raport de criticile formulate de recurentul Ministerul Justiţiei şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Aceasta reprezintă norma specială în materie de prescripţie, în cazul categoriei de litigii având ca obiect cel enunţat în dispoziţia legală menţionată şi care este aplicabilă în procesul de faţă, în raport de pretenţiile formulate de către reclamante.
De asemenea, termenul de prescripţie este un termen imperativ, promovarea acţiunii în limitele acestuia fiind obligatorie.
Sumele de bani solicitate, constând în spor de 30%, respectiv de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, au natură salarială, dreptul la acţiune al reclamantelor fiind prescris pentru perioada care excede termenului de 3 ani, calculat în raport de data introducerii acţiunii, şi anume 18 octombrie 2007.
În consecinţă, drepturile salariale neacordate puteau fi cerute în maximum 3 ani de la data la care erau datorate, succesiv, pentru fiecare lună în parte, reclamantele încadrându-se în termenul de prescripţie doar cu referire la sumele de bani solicitate pentru perioada 18 octombrie 2004-1 aprilie 2006, în ceea ce o priveşte pe reclamanta M.A., 18 octombrie 2004-18 august 2005, în ceea ce o priveşte pe reclamanta R.B.L.
Sumele de bani datorate pentru perioadele sus-menţionate reprezintă sporul de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru sporul de 30%, părţile formulând acţiunea cu depăşirea termenului de prescripţie, ca şi pentru o parte din sporul de 40%.
De asemenea, se va avea în vedere, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, faptul că Tribunalul Prahova şi Tribunalul Iaşi nu mai pot fi obligate la plata sumelor de bani solicitate de reclamante întrucât raporturile de muncă stabilite cu aceste tribunale vizau o perioadă care excede termenului de prescripţie. Astfel, reclamanta M.A. şi-a desfăşurat activitatea ca judecător în cadrul Judecătoriei Mizil (care se află în raza teritorială a Tribunalului Prahova) în perioada 1 septembrie 2003-21 aprilie 2004, iar reclamanta R.B.L. a funcţionat ca judecător la Judecătoria Paşcani (din raza teritorială a Tribunalului Iaşi) în perioada 1 august 2003-21 aprilie 2004, după cum rezultă din copiile cărţilor de muncă depuse în dosarul de fond.
Intimaţii pârâţi Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti vor fi obligaţi la plata sumelor datorate cu acest titlu, doar pentru perioada ulterioară datei de 17 octombrie 2004.
Referitor la recunoaşterea discriminării între judecători, prin adoptarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, conform HG nr. 232/2005, şi, deci, a datorării sumelor de bani reprezentând sporul anticorupţie, în procentele indicate, Tribunalul Bucureşti a reţinut în mod greşit acest aspect, ca având semnificaţia unui caz de întrerupere a prescripţiei, în condiţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Pentru a produce un asemenea efect, recunoaşterea, chiar dacă ar îndeplini condiţia de a fi neechivocă, trebuie să intervină până la împlinirea termenului de prescripţie, ceea ce nu este cazul în speţă întrucât HG nr. 232 a intrat în vigoare la 3 aprilie 2005, ulterior expirării termenului de prescripţie pentru sumele de bani solicitate pentru perioada până la 17 octombrie 2004 inclusiv.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi va modifica în parte sentinţa civilă recurată, în sensul că va admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei M.A. pentru perioada 1 septembrie 2003-17 octombrie 2004 şi al reclamantei R.B.L. pentru perioada 1 august 2003-17 octombrie 2004, prima instanţă procedând la o greşită aplicare a dispoziţiilor legale enunţate mai sus, în materie de prescripţie.
Va înlătura din sentinţă menţiunea referitoare la obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Prahova şi Tribunalul Iaşi la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 1 septembrie 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta M.A. şi pe perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta R.B.L. şi de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004 pentru prima reclamantă şi pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004 pentru cea de-a doua reclamantă, actualizate cu dobânda legală de la data plăţii, constatând prescris dreptul la acţiune.
Va înlătura din sentinţă obligarea pârâţilor Tribunalul Prahova şi Tribunalul Iaşi la plata sporului de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pe perioada 18 octombrie 2004-1 aprilie 2006 pentru reclamanta M.A. şi pe perioada 18 octombrie 2004-18 august 2005 pentru reclamanta R.B.L., în perioadele respective, cele două părţi neavând raporturi salariale cu instanţele menţionate.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Recursul declarat de recurentul Tribunalul Prahova urmează să fie respins ca tardiv declarat, în raport de dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, care prevăd că termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii instanţei de fond.
Potrivit dovezii de la fila 126 dosar fond, sentinţa civilă recurată a fost comunicată recurentului la data de 7 martie 2008, iar recursul a fost înregistrat la aceeaşi instanţă, la data de 25 martie 2008, conform rezoluţiei de primire a cererii, în consecinţă, cu depăşirea termenului de 10 zile prevăzut de textul legal arătat mai sus.
Cu toate acestea, criticile formulate de recurentul Ministerul Justiţiei, privind depăşirea termenului de prescripţie pentru o parte dintre pretenţiile reclamantelor, vor profita şi recurentului Tribunalului Prahova, precum şi părţilor care nu au declarat recurs, respectiv Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Iaşi, faţă de caracterul absolut al normelor în materie de prescripţie, care conferă posibilitatea uneia dintre părţi să invoce încălcarea acestora şi pentru perioade care nu o privesc sau în legătură cu alte părţi din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 681 din 30 ianuarie 2008, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge ca tardiv recursul declarat de Tribunalul Prahova împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică în parte soluţia în sensul că admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei M.A. pentru perioada 1 septembrie 2003-17 octombrie 2004 şi al reclamantei R.B.L. pentru perioada 1 august 2003-17 octombrie 2004.
Înlătură din sentinţă menţiunea referitoare la obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Prahova şi Tribunalul Iaşi la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 01 septembrie 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta M.A. şi pe perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta R.B.L. şi de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004 pentru reclamanta M.A. şi pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004 pentru reclamanta R.B.L. actualizate cu dobânda legală de la data plăţii, constatând prescris dreptul la acţiune.
Înlătură din sentinţă obligarea pârâţilor Tribunalul Prahova şi Tribunalul Iaşi la plata sporului de 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pe perioada 18 octombrie 2004-1 aprilie 2006 pentru reclamanta M.A. şi pe perioada 18 octombrie 2004-18 august 2005 pentru reclamanta R.B.L.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5164/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5047/2008. Civil → |
|---|
