ICCJ. Decizia nr. 5454/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 2 iulie 2001 la Tribunalul Dolj, reclamanții I.I., I.L., I.J. și T.I., în calitate de moștenitori ai defunctului C.D.I., au solicitat anularea deciziei nr. 26 din 30 mai 2001, emisă de F. Dolj, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în Craiova, județul Dolj, imobil compus din 8 camere și terenul aferent în suprafață de 11.200 mp.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
în motivarea contestației, reclamanții au arătat că în anul 1926, autorul lor, C.S.I. a cumpărat imobilul în litigiu de la numita M.S., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2839 din 19 iulie 1926 , ulterior imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, iar prin H.C.M. nr. 1821 din 12 decembrie 1959 a trecut în proprietatea U.R.C.C. Oltenia, a cărei succesoare este pârâta F. Dolj, emitenta deciziei contestate.
Prin întâmpinare, pârâta F. Dolj a arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat în anul 1961 cu suma de 39.340 lei, ce a fost virată cu dispoziția de plată nr. 336 din 5 noiembrie 1960 și de la acea dată s-au făcut amenajări, adăugiri, consolidări și îmbunătățiri utile, care depășesc suma de 2 miliarde lei.
Prin decizia nr. 76 din 18 martie 2002, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 26 din 31 mai 2001 emisă de F. Dolj și a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanților imobilul situat în Craiova. Prin aceeași hotărâre s-a respins acțiunea față de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 69 din 22 mai 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de F. Dolj împotriva sentinței menționate.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 7096 din 15 decembrie 2005, a admis recursul declarat de pârâta F. Dolj, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, reținând că pentru individualizarea obiectului contestației se impunea efectuarea unei expertize tehnice.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 3049 din 8 decembrie 2005, a admis apelul, a desființat sentința civilă nr. 76 din 18 martie 2002 pronunțată de Tribunalul Dolj și a trimis cauza pentru judecarea pe fond, reținând că prima instanță nu a administrat probatorii pentru individualizarea imobilului sub aspectele menționate în decizia de casare, fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
în rejudecare, pârâta F. a invocat excepția lipsei calității procesuale active, întrucât reclamanții nu au dovedit că sunt moștenitorii acceptanți ai succesiunii defunctului I.S.C. Prin cererea reconvențională, în subsidiar, pârâta a solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse la construcțiile inițiale și a construcțiilor nou edificate și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu până la îndeplinirea acestor obligații.
Ulterior, pârâta a precizat că valoarea construcțiilor edificate de F. Dolj este de 31.682,54 lei, iar valoarea modificărilor la construcțiile inițiale și lucrărilor efectuate pentru aducerea la starea inițială a clădirii la suma totală de 9938,137 lei, potrivit raportului de expertiză efectuat de expertul I.I. în luna mai 2000.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Statului Român, solicitând ca în ipoteza în care se va dispune restituirea în natură a imobilului în litigiu, să se dispună și obligarea statului la restituirea prețului plătit, actualizat la valoarea corespunzătoare în prezent.
Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 447 din 18 mai 2007, a admis în parte contestația formulată de reclamanți, cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională formulată de pârâta F. Dolj, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Ministerul Economiei și finanțelor.
A anulat decizia civilă nr. 26 din 31 mai 2001, emisă de S.C. F. Dolj și a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, județul Dolj compus din construcțiile C1, C2, C3, C4, C5, C6, C7, identificate în schița anexă a raportului de expertiză întocmit de expert N.G.
A admis cererea de chemare în garanție precizată și a obligat Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către pârâtă a sumei de 39.340 lei reactualizată.
A disjuns cererea reconvențională formulată de pârâtă și a acordat termen în vederea soluționării acesteia la 15 iunie 2007.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii defunctului I.S.C. și că imobilul situat în Craiova, a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, autorul reclamanților figurând la poziția 238 din anexa la decret, fiind astfel probată preluarea abuzivă.
S-a constatat că, în temeiul H.C.M. nr. 1821 din 12 decembrie 1959, terenul în suprafață de 6.123 mp a trecut din administrarea Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului Craiova în folosința Uniunii Regionale a Cooperativelor de Consum, iar construcțiile situate pe teren au trecut cu plată din proprietatea statului în proprietatea aceleiași uniuni, prețul acestora de 39.340 lei fiind achitat cu dispoziția de plată nr. 336 din 5 noiembrie 1959.
Cu privire la cererea de chemare în judecată a Statului Român, s-a apreciat că față de soluția dată contestației, se impune admiterea acesteia.
Cererea reconvențională formulată de pârâtă, prin care s-a solicitat de la contestatorii plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la clădirile revendicate, precum și a celorlalte construcții edificate pe același teren, a fost disjunsă, nefiind în stare de judecată.
împotriva sentinței menționate au formulat apel reclamanții pârâți, pârâta reclamantă SC C.F. Dolj și pârâta D.G.F.P. Dolj pentru Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Reclamanții pârâți au arătat că deși s-a făcut dovada în sensul că atât construcțiile cât și terenul aferent acestora, în suprafață de 6123 mp au trecut în folosința Uniunii Regionale a Cooperativelor de Consum, antecesoarea pârâtei F. Dolj, fără nici un temei legal, s-a refuzat restituirea în natură a terenului.
Prin apelul său, pârâta S.C.C. F. Dolj a criticat sentința ca nelegală și netemeinică, susținând că în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a construcțiilor, deși reclamanții nu au făcut dovada proprietății, din actul de vânzare-cumpărare nr. 2576/1926 rezultând că autorul lor a cumpărat un singur corp de clădire din zidărie și nu și alte construcții anexe.
Pârâta D.G.F.P. Dolj a criticat soluția de admitere a cererii de chemare în garanție, cerere ce nu a fost depusă nici odată cu întâmpinarea și nici până la prima zi de înfățișare conform prevederilor art. 61 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 13 pronunțată la 14 ianuarie 2008, a admis apelul declarat de reclamanții pârâți și a schimbat sentința anulată în sensul că a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.955 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert topo S.S.
S-au menținut restul dispozițiilor sentinței și s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâte.
Prin considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, în esență, că terenul ce face obiectul notificării formulate de reclamanți este deținut de pârâtă, fiind identificat ca suprafață și amplasare prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
De asemenea, s-a apreciat că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite potrivit prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și dovada preluării abuzive a imobilului notificat conform Decretului nr. 92/1950.
Referitor la apelul formulat de pârâta S.C.C. F. Dolj s-a avut în vedere că trecerea cu plată a imobilului în patrimoniul pârâtei nu are valoarea unui contract de vânzare-cumpărare și, deci, nu poate fi opusă în mod valabil proprietarului.
Apelul declarat de D.G.F.P. Dolj a fost respins cu motivarea că cererea de chemare în garanție a fost formulată în termen, iar pentru construcțiile pe care le-a primit în patrimoniu pârâta F. Dolj a achitat suma de 39.340 lei.
împotriva deciziei menționate sau declarat recurs în termen legal pârâta D.G.F.P. Dolj pentru Ministerul Economiei și Finanțelor și pârâta S.C.C.F. Dolj.
Prin recursul său, pârâta D.G.F.P. Dolj a criticat decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că această hotărâre nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, întrucât nu răspunde la criticile formulate în apel vizând împrejurarea că, atâta timp cât actul de vânzare a construcțiilor către S.C. F. nu a fost anulat, nu există temei pentru obligarea sa la plata sumei de bani achitată ca preț de cumpărătoare.
Pârâta a mai învederat că, deși la data predării imobilelor în proprietatea U.R.C.C. Oltenia, proprietatea de stat era echivalentă cu proprietatea cooperatistă, la momentul introducerii acțiunii, bunurile nu mai sunt proprietate de stat, astfel că nu mai există nici un raport juridic în temeiul căruia să fie admisă cererea de chemare în garanție.
Prin motivele sale de recurs, pârâta S.C.C. F. Dolj a criticat decizia atacată ca nelegală conform dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că deși prin notificarea inițială s-a solicitat restituirea unui imobil compus din 8 camere și teren aferent de 11.200 mp, prin acțiunea precizată s-a solicitat restituirea mai multor construcții și anexe, ce nu se regăsesc în actul de vânzare-cumpărare din 1926.
Recurenta a susținut că, prin solicitarea acestor imobile direct în instanță, s-au încălcat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată.
De asemenea, pârâta a criticat decizia recurată și pentru nesocotirea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 7096 din 15 decembrie 2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție , în sensul de a stabili dacă imobilul a cărui restituire se solicită se regăsește în actul de vânzare-cumpărare din 1926 al autorului reclamanților.
Cea de-a treia critică formulată prin motivele de recurs ale pârâtei S.C.C. F. Dolj a vizat faptul că dreptul de proprietate asupra construcțiilor solicitate de reclamanți a fost dobândit prin cumpărare, potrivit H.C.M. nr. 1821/1959, acest act fiind încheiat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în raport de care restituirea în natură este nelegală.
Recursurile sunt nefondate.
Recursul declarat de pârâta S.C.C. F. este nefondat în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs vizând nedovedirea dreptului de proprietatea asupra terenului, întrucât, în opinia recurentei-pârâte, în contractul de vânzare-cumpărare din 1926 al autorilor reclamanților se menționează o suprafață de 11.200 mp (și nu de 14.780 mp cât ar fi solicitat intimații), este neîntemeiat.
Prin expertiza tehnică efectuată în cauză, expertul a identificat terenul în litigiu în raport de suprafața menționată în actul de vânzare-cumpărare din 1926, constatând că acesta are aceleași dimensiuni pe laturile de nord și vest și este diminuat pe latura din est, astfel încât se ajunge la concluzia că suprafața de teren ce poate fi restituită de 2.955 mp face parte din suprafața totală ce a aparținut autorului intimaților-reclamanți.
Câtă vreme suprafața ce se cere a fi restituită în natură este mai mică decât cea inclusă în actul de vânzare-cumpărare din 1926, critica în sensul că s-ar fi solicitat prin notificare o suprafață mai mare decât cea deținută de autorul reclamanților apare, în mod evident, ca fiind neîntemeiată.
Motivul vizând greșita restituire a unor corpuri distincte de clădire, deși în actul de proprietate al autorului reclamanților se regăsește doar un singur corp de locuit compus din 8 camere, este, de asemenea, nefondat.
Așa cum rezultă din mențiunile de la pct. 2 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 11866 din 19 iulie 1926, C.S.I. a cumpărat pe lângă casa de 8 camere și 4 bucătării de scândură, precum și un corp de case supuse dărâmării, o gheretă, o latrină de zid acoperită cu țiglă și o remiză de scândură acoperită cu tablă.
Această situație rezultă și din Buletinul Clădirii întocmit în anul 1950, în care se face un inventar cu schițe și dimensiuni pentru fiecare corp de clădire existent pe teren și care urma să fie naționalizat.
Astfel, în inventarul menționat figurează pe lângă locuință și un șopron, un garaj, o magazie pentru materiale, un grajd pentru cai, o locuință pentru paznic, toate separate de corpul principal și construite din zidărie.
Aceste înscrisuri se coroborează cu concluziile raportului de expertiză, în sensul că nu s-au făcut modernizări, adăugiri sau îmbunătățiri, astfel că în mod corect instanța a dispus restituirea în natură a tuturor corpurilor de la C1 la C7.
S-au identificat de către expert și construcțiile provizorii edificate de S.C.C. F., concluzionându-se însă că sunt demontabile sau demolate.
Ca atare, nu se poate reține că s-ar fi dispus restituirea în natură a unor corpuri de clădire ce nu au aparținut autorului reclamanților și pentru care nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate.
De asemenea, este nefondată și critica în sensul că nu toate corpurile de clădire ar fi fost solicitate prin notificare, câtă vreme reclamanții-intimați au cerut restituirea în natură a terenului și a tuturor construcțiilor ce se regăsesc pe acesta.
Pentru considerentele menționate și reținând că prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză s-a realizat o identificare clară, stabilindu-se identitatea între terenurile și construcțiile solicitate și cele ce au aparținut autorului reclamanților, Curtea va constata că este neîntemeiată critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs.
Prin decizia pronunțată, Curtea de Apel Craiova a ținut seama în rejudecarea cauzei de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare a instanței supreme, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Și ultimul motiv de recurs invocat de pârâta S.C.C. F. Dolj în sensul că ar fi proprietara imobilului prin cumpărare, conform H.C.M. nr. 1821/1959 și că astfel nu s-ar impune restituirea, este nefondat.
Articolul 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 invocat de recurentă privește o situație distinctă în raport cu cea supusă analizei, respectiv imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor ce au făcut obiectul înstrăinării în mod valabil în cadrul procesului de privatizare, ulterior anului 1989.
Or, în speță actul de transmitere din patrimoniul statului în patrimoniul unei societăți cooperatiste, în temeiul H.C.M. nr. 1821/1959 nu poate avea semnificația unui contract de vânzare-cumpărare, care să poată fi opus în mod valabil adevăratului proprietar.
Ca atare, criticile formulate sunt neîntemeiate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se va constata că acesta a fost invocat formal, niciuna dintre criticile recurentei pârâte F. necircumscriindu-se acestei dispoziții legale.
în ceea ce privește recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Dolj prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea va reține că niciuna dintre criticile aduse deciziei atacate nu este întemeiată.
Hotărârea instanței de apel este motivată în ceea ce privește soluția admiterii cererii de chemare în garanție, cerere apreciată ca fiind formulată în termen și întemeiată.
Motivele de apel invocate de această pârâtă au vizat inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 61 alin. (1) C. proc. civ., precum și împrejurarea că, prin H.C.M. nr. 1821 din 22 decembrie 1959 imobilul în litigiu ar fi ieșit cu plată din patrimoniul său, actul de vânzare-cumpărare nefiind desființat.
Curtea de Apel Craiova, deși succint, a răspuns prin considerentele deciziei recurate tuturor criticilor formulate de pârâta chemată în garanție, verificând conform art. 295 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Ca atare, există posibilitatea exercitării controlului judiciar, raportat la considerentele deciziei recurate, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Obligația pârâtei D.G.F.P. Dolj de garanție pentru evicțiune subzistă independent de faptul că instanța nu ar fi fost investită cu o acțiune în constatarea nulității vânzării din anul 1960, nefiind astfel întrunit nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De altfel, transmiterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor din patrimoniul statului în cel al societății cooperatiste, cu plată, nu s-a făcut în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, ci în temeiul unei hotărâri a fostului Consiliu de Miniștri, al cărui caracter abuziv a fost invocat.
Mai mult, Curtea va reține că, potrivit susținerilor, reclamanților intimați, aceștia au fost puși în posesie la 18 aprilie 2008 de către B.E.J. T.N.C. și T.B., în executarea deciziei recurate, terenul și construcțiile fiind restituite fără obiecții de către S.C.C. F.
Pentru toate aceste considerente, urmează ca înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursurile pârâtelor ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5340/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5450/2008. Civil → |
|---|
