ICCJ. Decizia nr. 5722/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Tulcea, secția civilă, comercială și de contencios administrativ, reclamanții A.M., ș.a., au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea și Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu, egală cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2005 - 2006, actualizate cu rata inflației.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin art. 411alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești s-a prevăzut dreptul personalului căruia îi este aplicabilă dispoziția legală, la o primă egală cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în concediu.
Prin art. 7 alin. (3) din Legea nr. 512/2004 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2005, s-a prevăzut că aplicarea acestor dispoziții se suspendă până la data de 31 decembrie 2005, deși art. 18 C. muncii prevedea în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări.
De altfel, câtă vreme este vorba de un drept fundamental ce se încadrează în dispoziția constituțională privind dreptul la muncă, consacrat de art. 38 din Constituția României din 1991, acesta nu poate fi îngrădit, ci eventual restrâns, în situațiile prevăzute limitativ de art. 49 alin. (1), iar restrângerea trebuie să fie proporțională cu dispoziția care a determinat-o și nu poate atinge însăși existența dreptului, conform alin. (2) al aceluiași articol.
Prin întâmpinare, pârâții Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța au invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și a necompetenței materiale a instanței.
Tribunalul Tulcea, secția civilă, comercială și contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 520 din 5 martie 2008, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, precum și cea a necompetenței materiale a instanței. Prin aceeași sentință, a fost admisă acțiunea reclamanților și au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța să plătească reclamanților o despăgubire constând în prima de concediu egală cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în concediu, aferentă anilor 2005 și 2006, actualizată cu rata inflației la data plății efective. A fost admisă și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, care a fost obligat să aloce fondurile necesare plății despăgubirilor la care au fost obligați pârâții.
Pentru a hotărî astfel, pe fondul cauzei, instanța a reținut că drepturile solicitate de reclamanți au fost prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
Ulterior, prin art. 3 din O.U.G. nr. 33 din 26 februarie 2001, s-a dispus suspendarea acordării acestor drepturi până la data de 1 ianuarie 2002, iar prin O.U.G. nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-au abrogat aceste dispoziții.
în raport de această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste cu începere de la data de 1 ianuarie 2003, fiind în contradicție cu Legea nr. 375/2003 privind revizuirea Constituției, care la art. 49 alin. (2) prevede că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și să fie aplicată nedis criminatoriu.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 18 C. muncii, în vigoare la data suspendării, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Pe de altă parte, prin măsura suspendării acordării drepturilor bănești, au fost încălcate dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, semnată de România la data de 14 decembrie 1955, precum și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
în ce privește excepția necompetenței materiale, s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de O.U.G. nr. 27/2006 relativ la competență, întrucât în speță nu este vorba de o nemulțumire a modului de stabilire a drepturilor salariale reglementat de art. 36 din acest act normativ, ci de plata unei despăgubiri ca urmare a unei discriminări.
împotriva sentinței menționate au declarat recurs în termen legal pârâții Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a criticat sentința pentru următoarele motive:
Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, în condițiile în care potrivit art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, competența de soluționare revine Curții de Apel București.
Prin decizia în interesul legii nr. XXIII pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a stabilit că prima de concediu se acordă numai pentru perioada anilor 2001 - 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 411alin. (1) din Legea nr. 50/1996.
In prezent, actul normativ care reglementează salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției este O.U.G. nr. 27/2006 modificată prin Legea nr. 45/2007.
Nu se putea dispune plata reactualizată a drepturilor în situația în care recurenta, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, față de dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a criticat decizia pentru următoarele motive:
Se reia ultima critică formulată în recursul susmenționat, arătându-se că Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate sa înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fată de decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite, nu se putea admite capătul de cerere privind actualizarea decât până la data de 7 mai 2007 când s-a pronunțat această decizie. Aceasta este data la care a intervenit recunoașterea dreptului, ce nu putea fi făcută în lipsa temeiului legal decât de instanța supremă sau de legiuitor.
în recursul său, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința tribunalului arătând că nu poate fi obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești întrucât, potrivit dispozițiilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002, elaborarea bugetului oricărei autorități sau instituții publice reprezintă un complex de activități care, în final, sunt supuse cenzurii Parlamentului, deci legislativului, el neavând vreo prerogativă legală în acest sens.
Verificând legalitatea sentinței recurate, înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție:
într-adevăr, prin decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, s-a statuat în sensul că, în aplicarea dispozițiilor art. 411alin. (1) din Legea nr. 50/1996 introdus prin OG nr. 83/2000, prima de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, se acordă, pentru magistrați și personalul auxiliar, pe lângă indemnizația de concediu, numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală susmenționată.
Din motivarea sentinței recurate rezultă că instanța a avut în vedere argumente de drept, atât intern cât și comunitar, reținând că prin neacordarea primei de concediu categoriei profesionale a magistraților se creează o discriminare față de alte categorii profesionale.
Aceste considerente nu au fost criticate pe calea recursului și nici nu au fost avute în vedere la data pronunțării deciziei în interesul legii, după cum rezultă din motivarea acesteia.
în același timp, în motivarea sentinței s-a făcut referire la art. 241din O.U.G. nr. 27/2006, aprobată și modificată prin Legea nr. 45/2007, prin care li s-a recunoscut magistraților dreptul la acordarea primei de concediu, aspect consemnat și în cererea de recurs.
în ceea ce privește ultima critică de recurs, urmează a se avea în vedere efectele unei hotărâri judecătorești și normele legale invocate în fundamentarea acesteia; în ce privește actualizarea, în motivarea sentinței s-au făcut referiri la norma specială legală incidență, aplicare necriticată pe calea recursului.
în ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța:
Referitor la primul motiv de recurs, urmează a se avea în vedere, pe lângă faptul că acest pârât nu are interes să formuleze apărări pentru o altă parte, și cele arătate mai sus față de ultima critică de recurs analizată.
Cea de-a doua critică de recurs se referă la o decizie în interesul legii având ca obiect sporul de vechime, alt obiect decât cel al litigiului de față.
In ce privește recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Potrivit procedurii bugetare, reglementate de Legea nr. 500/2002, decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta fiind un atribut exclusiv al legiuitorului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice "Parlamentul adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta", iar potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (2), Guvernul "asigură elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, în cadrul termenului limită, prevăzut de prezenta lege".
Potrivit dispozițiilor art. 19 lit. g) Ministerul Finanțelor Publice "analizează propunerile de buget în etapa de elaborare a bugetelor " și, potrivit celor de la lit. k) "stabilește conținutul, forma de prezentare și structura programelor elaborate de ordonatorii principali de credite".
Pe de altă parte, legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar".
In considerarea acestor dispoziții legale, art. 5 lit. f) din H.G. nr. 386 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, prevede că "în îndeplinirea atribuțiilor sale, Ministerul Economie și Finanțelor este autorizat să refuze cererile de finanțare de la bugetul de stat, de suplimentare și de virare a creditelor bugetare, în cazurile în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de la reglementările în vigoare ".
Din coroborarea dispozițiilor legale invocate, rezultă că responsabilitatea Ministerul Economiei și Finanțelor privește faza de proiect bugetar, pe care îl întocmește pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, respectând procedura reglementată de Legea privind finanțele publice.
In ceea ce privește eventualele rectificări de buget, acestea sunt supuse procedurilor privind elaborarea bugetelor anuale inițiale, ordonatorii principali de credite putând formula în condițiile art. 49 cereri de deschidere de credite.
Ministerul Economiei și Finanțelor, deși are un rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, este la rândul său un ordonator principal de credite cu buget propriu, care nu poate, potrivit art. 4 din legea menționată, depăși limitele maxime ale sumelor aprobate la capitolul cheltuieli în bugetul său.
Dispozițiile art. 47 alin. (4) reglementează principiile de execuție bugetară potrivit cărora creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
De altfel, printre atribuțiile Ministerul Economiei și Finanțelor cuprinse în H.G. 386/2007 privind organizarea și funcționarea acestui minister, nu se regăsește și aceea de a aloca fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții legate de întocmirea proiectelor de legi, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
In consecință, în speță, Ministerul Economiei și Finanțelor, ordonator principal de credite, nu poate fi obligat să aloce fonduri în vederea efectuării plăților decurgând din drepturi salariale ale angajaților altui ordonator principal de credite, respectiv Ministerul Justiției, neavând potrivit dispozițiilor legale atribuții în acest sens.
Pe de altă parte, se constată că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are încheiate raporturi juridice sau de altă natură obligațională nici cu reclamanții, nici cu pârâții Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, calitatea sa procesuală pasivă nefiind dovedită.
In raport de cele ce preced, a fost admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, iar în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a fost casată în parte sentința recurată, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5706/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 964/2008. Civil → |
|---|
