ICCJ. Decizia nr. 6486/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, la data de 7 martie 2005, sub nr. 1744/2005, reclamanta Ionescu Eugenia a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Târgoviște, solicitând instanței să dispună obligarea acesteia să-i acorde despăgubirile bănești solicitate prin notificarea nr. 32/2001, constând în 5 miliarde lei pentru construcția demolată; 7 miliarde lei pentru terenul preluat de stat și 5 miliarde lei despăgubiri morale pentru trecerea imobilului în mod abuziv în proprietatea statului.
Prin sentința civilă nr. 678 din 6 iulie 2005 a aceleiași instanțe, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Instanța a reținut în pronunțarea acestei soluții că reclamanta împreună cu soțul acesteia, în prezent decedat, au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 la Primăria municipiului Târgoviște, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul construcție demolată și teren în suprafață de 403 mp, situat în Târgoviște. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 254/1979, comisia din cadrul primăriei considerând că notificarea este întemeiată și admițând-o în principiu, conform procesului verbal din 13 octombrie 2004. Prin acest document, s-a hotărât acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu art. 11 din Legea nr. 10/2001, ținându-se seama că imobilul a fost expropriat prin decret prezidențial. Evaluarea imobilului a fost făcută de aceeași comisie, în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 498/2003, stabilindu-se o valoare de 32.963 dolari SUA, contestată de către reclamantă.
A mai constatat prima instanță că este neîntemeiată critica părții referitoare la preluarea imobilului fără titlu, caz care ar atrage incidența dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, deoarece din actele dosarului, respectiv decretul de expropriere și anexele acestuia, rezultă că imobilele au fost expropriate cu plata unor despăgubiri prevăzute de legislația de la acea dată. Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reținut și pârâta la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent.
Deși reclamanta a contestat acest cuantum, nu a solicitat efectuarea unui raport de expertiză care să confirme punctul său de vedere, depunând un raport de expertiză extrajudiciară, întocmit la 21 iunie 1982, care putea constitui material documentar pentru o expertiză judiciară.
De asemenea, petiționara nu a optat pentru măsurile reparatorii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001, respectiv titluri de valoare nominală sau acțiuni la societățile comerciale și nu a așteptat nici emiterea deciziei motivate a primarului, după emiterea avizului de către D.G.F.P., conform art. 29 din aceeași lege.
în plus, reclamanta a formulat o plângere întemeiată pe același act normativ și soluționată prin sentința civilă nr. 523 din 2 septembrie 2002 a Tribunalului Dâmbovița, în sensul respingerii acesteia ca prematur introdusă, în raport de faptul că nu a fost emisă dispoziție de soluționare a notificării, iar restituirea în natură nu este posibilă.
Prin decizia civilă nr. 1013 din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate, reluându-se, în esență, argumentele primei instanțe în soluționarea cauzei.
Prin decizia civilă nr. 4283 din 2 mai 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei civile de mai sus, s-a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva sentinței civile nr. 678 din 6 iulie 2005 a Tribunalului Dâmbovița, s-a desființat această din urmă hotărâre și s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.
înalta Curte a constatat că instanțele de fond au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., care îi obligă pe judecători să ordone administrarea probelor necesare soluționării litigiului, chiar dacă părțile se împotrivesc.
în speță, instanțele erau datoare să administreze proba cu expertiză, cu atât mai mult cu cât la dosar era depusă o expertiză extrajudiciară, la care au făcut referire în considerentele hotărârilor pronunțate.
Din încheierile întocmite în dosarul primei instanțe nu rezultă că s-ar fi acordat cuvântul asupra probelor de care părțile înțeleg să se servească, astfel încât acestea nici nu au fost încuviințate, în condițiile art. 167 C. proc. civ.
Instanța de apel nu a procedat ca instanță devolutivă a procesului și a soluționat cauza la primul termen, încălcând dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care o obligau să verifice, în limitele cererii de apel, aplicarea legii de către prima instanță.
Cu atât mai mult cu cât, prin motivele de apel fuseseră formulate critici sub acest aspect, Curtea trebuia să aprecieze asupra legalității administrării probelor în primă instanță.
Neadministrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului în cauză poate fi asimilată unor acte îndeplinite cu neobservarea formelor legale, privind obligațiile ce le revin judecătorilor, de natură să fi provocat reclamantei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor de procedură săvârșite în aceste condiții.
Recursul a fost admis în temeiul art. 304 pct. 5 din același cod, reținându-se totodată că neadministrarea probelor echivalează cu o necercetare a fondului cauzei. în continuare, prin aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., s-a admis apelul declarat de reclamantă și a fost desființată sentința, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la același tribunal.
Instanța de recurs a mai precizat, în considerente, necesitatea efectuării unei expertize care să determine cuantumul măsurilor reparatorii la care este îndreptățită partea și să analizeze și celelalte aspecte invocate în calea de atac, în legătură cu restituirea în natură a unei părți din teren.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. 6649/120/2006, iar prin sentința civilă nr. 1279 din 2 octombrie 2006 a acestei instanțe, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă , ca rămasă fără obiect.
Tribunalul a reținut că în dosar s-a depus dispoziția nr. 1138 din 27 ianuarie 2006 emisă de Primăria municipiului Târgoviște, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcție și teren în suprafață de 403 mp, contestată de către reclamantă într-un alt dosar, aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești.
în raport de obiectul dedus judecății, de probele administrate și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, precum și de faptul că s-a emis dispoziție de acordare a despăgubirilor bănești, contestată în ceea ce privește cuantumul acestora într-un alt dosar, prima instanță a reținut că litigiul a rămas fără obiect.
Referitor la despăgubirile morale, Tribunalul a constatat că procedura de restituire a proprietății este instituită printr-o lege specială, iar eventualele pretenții ale reclamantei în legătură cu acest aspect pot forma obiectul unui alt dosar, care să se desfășoare între alte părți.
Prin decizia civilă nr. 78 din 7 martie2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a admis în parte contestația formulată de aceasta, s-a anulat adresa nr. 2338 a din 8 februarie 2005 emisă de Primăria municipiului Târgoviște și a fost determinat cuantumul despăgubirilor la care este îndreptățită partea, la suma de 268.975 lei pentru construcție și anexele gospodărești, stabilită prin raportul de expertiză construcții N.R. și la 1.283.279 lei pentru terenul de 403 mp, imobil situat în municipiul Târgoviște, județul Dâmbovița, stabilită prin raportul de expertiză topo A.C., titlurile de despăgubire urmând a fi admise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, până la concurența acestor sume, conform art. 16 alin. (8) și (9) din Capitolul V al legii speciale. Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere formulate de reclamantă privind restituirea în natură a terenului de 40 mp, identificat prin raportul de expertiză A.C. și acordarea de despăgubiri morale.
Instanța de apel a constatat că despăgubirile propuse de comisia internă, constituită în baza Legii nr. 10/2001, nu sunt stabilite în raport de valoarea de piață a imobilelor, motiv pentru care vor fi reținute valorile stabilite prin cele două expertize efectuate în apel, conform art. 10 alin. (8) și (9) din același act normativ, care stabilesc drept criteriu de calcul cel referitor la valoarea de piață.
Solicitarea reclamantei de a i se plăti despăgubirile nu poate fi admisă deoarece acestea se acordă în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 16 alin. (8) și (9) din Cap.V.
Cererea de restituire în natură a suprafeței de teren de 40 mp, identificată prin raportul de expertiză A.C., este neîntemeiată deoarece prin notificarea nr. 32/2001 nu s-a solicitat restituirea în natură a unei părți din teren, ci doar acordarea de despăgubiri bănești. în plus, această pretenție a fost respinsă în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 497 din 7 aprilie 2006 a Tribunalului Dâmbovița, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 418 din 4 decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, respectiv prin decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.
Neîntemeiat este și capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale pentru suferințele cauzate în urma exproprierii imobilului întrucât procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001 este derogatorie de la dreptul comun și nu prevede acordarea despăgubirilor morale.
împotriva acestei decizii civile au declarat recurs ambele părți.
Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea pentru următoarele motive:
Afirmația instanței că s-ar fi procedat la exproprierea imobilului în baza Decretului nr. 254/1979 este falsă deoarece decretul nu a fost emis de Consiliul de Stat și nu a fost publicat în Buletinul Oficial; în concluzie, terenul și casa au fost preluate fără titlu și trebuie să fie retrocedate, conform Legilor nr. 10/2001 și 247/2005.
Dovada inexistenței exproprierii este determinată de chitanțele de plată a impozitului de către reclamantă până în anul 1985.
De asemenea, reclamanta nu deține nici hotărâre judecătorească de preluare a bunului în litigiu, ceea ce însemnă că este în continuare proprietara acestuia.
în mod greșit nu s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren ocupată de cele 4 garaje, identificată prin expertiza topo, fiind, astfel, încălcate cele două acte normative invocate mai sus.
După apariția Legii nr. 247/2005, reclamanta a formulat cerere către primărie, în termen legal, solicitând restituirea terenului, în baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată. Prin decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins în mod nelegal recursul declarat în dosarul respectiv, deși reclamanta solicitase suspendarea cauzei până la efectuarea expertizei topo admisă.
Sumele de bani stabilite pentru construcție și anexele gospodărești nu reprezintă o restituire integrală deoarece nu s-a respectat criteriul valorii de piață a imobilului, expertul procedând la reactualizarea unei valori din 1962. De asemenea, suma nu a fost reactualizată conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu indicele de inflație.
Respingerea cererii de acordare a despăgubirilor morale este nelegală deoarece daunele trebuie să se compună din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului pentru nefolosirea bunului, plus beneficiile materiale care se puteau obține prin închirierea spațiilor, casa fiind amplasată într-o zonă cu mare vad comercial.
Recurenta pârâtă a criticat decizia pentru următoarele motive:
Stabilind cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantei, instanța a încălcat dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează în mod expres procedura de determinare și de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de legislația în materie.
Conform art. 16 din Titlul VII, determinarea cuantumului despăgubirilor și emiterea titlurilor de despăgubire reprezintă atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, în mod corect a fost emisă dispoziția Primarului nr. 1138/2006, prin care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
Obligarea Comisiei Centrale la plata unor despăgubiri a fost dispusă de către instanță cu nesocotirea procedurii legale, potrivit căreia instanța de judecată, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, poate soluționa doar contestația persoanei nemulțumite de cuantumul despăgubirilor stabilite prin decizia entității precizate (art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).
Deși instanța de casare a dispus completarea probatoriului cu dovezile necesare determinării cuantumului despăgubirilor, instanța de apel trebuia să țină seama că, la momentul pronunțării hotărârii sale, legislația în materie suferise modificări și că noua reglementare era diferită esențial de cea prin care autoritățile locale învestite cu soluționarea notificărilor aveau și obligația stabilirii sumei în limita căreia se acordau titluri de valoare nominală sau acțiuni persoanelor îndreptățite.
Dispozițiile legii noi sunt de imediată aplicare, Curtea de Apel obligând Comisia Centrală la plata unor despăgubiri fără a se parcurge anterior procedura prealabilă administrativă de determinare a cuantumului lor, în condițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și fără ca această entitate să aibă calitate procesuală în prezentul litigiu.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în parte a deciziei civile, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul de a se respinge și capătul de cerere privind stabilirea cuantumului despăgubirilor ce se cuvin reclamantei.
Ambele părți au depus întâmpinări la recursurile formulate în cauză, prin care au solicitat respingerea acestor căi de atac, ca nefondate.
Recursurile sunt nefondate.
Susținerile recurentei reclamante cu privire la natura preluării imobilului de către stat și la consecințele acesteia privind păstrarea bunului în proprietatea părții sunt nerelevante din perspectiva modalității de acordare a măsurilor reparatorii.
Astfel, indiferent că preluarea bunului în baza Decretului de expropriere nr. 254/1979 constituie o preluare cu sau fără titlu valabil, restituirea în natură a terenului (construcția preluată fiind demolată) este condiționată de neocuparea acestuia de construcții noi, autorizate, de servituți legale sau alte amenajări de utilitate publică, în condițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Or, conform deciziei civile nr. 418 din 4 decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată într-un alt proces desfășurat între aceleași părți, s-a menținut soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii formulate de reclamantă, având ca obiect restituirea în natură a terenului pretins liber în prezentul litigiu, în suprafață de 40 mp. Printre altele, Curtea de Apel a reținut că terenul respectiv este ocupat de căi de acces și blocuri de locuințe, reclamanta nedovedind că pe teren sunt construite 4 garaje.
Hotărârea judecătorească sus-menționată se bucură de putere de lucru judecat în condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., astfel încât situația juridică actuală a imobilului nu mai poate fi repusă în discuție în prezentul dosar, consecința fiind cea a imposibilității restituirii în natură a bunului. Ca atare, față de ocuparea terenului cu construcții definitive, de utilitate publică, și de caracterul irevocabil al hotărârii prin care s-a respins în celălalt proces cererea de restituire în natură a terenului, în mod corect, instanța de apel a considerat că nu este posibilă o asemenea modalitate de reparație, măsurile reparatorii urmând a se stabili prin echivalent.
în ceea ce privește legalitatea soluției pronunțate prin decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, aceasta vizează un alt dosar și nu poate fi examinată în prezenta cale de atac formulată de reclamantă. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat deja, hotărârea aparține unei instanțe de recurs, este irevocabilă conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și se bucură de prezumția absolută irefragabilă de adevăr, aspectele constate în cuprinsul său neputând fi supuse din nou dezbaterii părților, cu consecința modificării celor reținute de instanța respectivă.
în ceea ce privește cuantumul în limitele căruia urmează să fie acordate despăgubirile prin echivalent, instanța a avut în vedere rapoartele de expertiză întocmite în cauză și care au respectat criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea valorii acestora, respectiv valoarea de piață de la data soluționării notificării, din care s-a scăzut valoarea actualizată a despăgubirilor primite pentru imobil, conform art. 11 alin. (5), (6) și (7) din Legea nr 10/2001, republicată. Modalitatea de calcul rezultă cu claritate din cele două rapoarte de expertiză (filele 49-53, 156-161 dosar apel).
Pe de altă parte, aplicarea coeficientului de actualizare, în condițiile art. 11 alin. (1) din actul normativ arătat mai sus, invocată în cererea de recurs, vizează suma de bani încasată de proprietarul deposedat cu ocazia preluării bunului și care se deduce din valoarea despăgubirilor în echivalent cuvenite ca urmare a imposibilității restituirii în natură a imobilului. Expertul în construcții a respectat dispozițiile enunțate, scăzând din valoarea măsurilor reparatorii suma încasată de soțul reclamantei la 3 iulie 1985, de 77.363 lei, actualizată conform legislației în vigoare, rezultând o valoare finală de 45.993 lei a despăgubirilor respective, dedusă din valoarea de piață a imobilului-construcție.
De asemenea, valorile stabilite prin cele două expertize și contestate de recurentă au caracter provizoriu, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din subordinea Cancelariei Primului-Ministru revenindu-i atribuția stabilirii finale a despăgubirilor care se acordă potrivit Legii nr. 247/2005, în condițiile art. 13 cu referire la art. 16 alin. (7) din Titlul VII, Capitolul V al acestei legi.
în ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamantă, în mod corect, Curtea de Apel a respins această cerere, ca neîntemeiată, având în vedere că despăgubirile respective nu pot fi solicitate în procedura specială a Legii nr. 10/2001, care nu prevede vreo modalitate de reparație pentru asemenea daune. în plus, litigiul privind eventualul prejudiciu suferit de reclamantă ca urmare a preluării bunului trebuie să se desfășoare într-un anumit cadru procesual, în care justifică legitimare procesuală pasivă cel care a procedat la măsura abuzivă, prin reprezentantul său legal. Or, o asemenea persoană nu a fost chemată în judecată în procesul de față, pretențiile reclamantei neputându-se verifica în absența celui răspunzător de eventualul prejudiciu, prin reprezentantul său legal.
Pe de altă parte, enumerând în cererea de recurs pretențiile solicitate cu titlu de daune morale, recurenta reclamantă schimbă obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând alte pretenții decât cele cerute în dosarul de fond și care, în realitate, au natura unor daune materiale (echivalentul lipsei de folosință a imobilului, cheltuielile de întreținere efectuate în plus în actuala locuință a reclamantei, situată la bloc, beneficiul nerealizat, constând în veniturile ce ar fi putut să fie obținute de parte prin închirierea construcției). Toate aceste pretenții reprezintă cereri noi, în condițiile art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu au format obiectul solicitărilor formulate prin cererea de chemare în judecată, neputând fi analizate direct în recurs.
Având în vedere aceste considerente, înalta Curte constată că decizia atacată de reclamantă a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, expuse pe parcursul prezentelor considerente, așa încât, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de această parte, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) din cod.
Susținerile recurentei pârâte Primăria municipiului Târgoviște sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Astfel, cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, având valoarea unei contestații față de cuantumul despăgubirilor propuse de pârâtă prin adresa nr. 2338 a din 8 februarie 2005 pentru imobilul în litigiu.
Dispoziția nr. 1138 din 27 ianuarie 2006 emisă ulterior introducerii acțiunii în dosarul de față nu face obiectul prezentului litigiu, astfel încât legalitatea sa nu poate fi examinată în recursul de față. De altfel, contestația formulată de reclamantă împotriva dispoziției respective a fost soluționată în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 497 din 7 aprilie 2006 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. 2000/2006, rămasă definitivă prin decizia nr. 418 din 4 decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești și irevocabilă prin decizia nr. 3508 din 2 mai 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în sensul respingerii acțiunii.
Cum prin dispoziția nr. 1138 din 27 ianuarie 2006 nu s-a stabilit decât dreptul reclamantei la despăgubiri pentru imobilul din prezentul litigiu, nu și cuantumul lor, menționarea limitelor valorice ale acestora în prezentul dosar nu afectează puterea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a soluționat irevocabil contestația îndreptată împotriva dispoziției emise de Primărie.
Față de data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul de față, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, așa cum deja s-a arătat, instanța, în baza principiului plenitudinii de competență, are posibilitatea de a cenzura limitele valorice ale despăgubirilor propuse de pârâtă în faza procedurii administrative, prealabil emiterii dispoziției nr. 1138/2006 și contestate într-un alt dosar.
Astfel, potrivit art. 16 din Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se predau Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, în care s-au consemnat sume de bani care urmează să fie acordate ca despăgubire, respectiv notificările care nu au fost soluționate în sensul arătat la prima ipoteză, până la data intrării în vigoare a actului normativ menționat.
Interpretând textul de lege indicat mai sus, înalta Curte, prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, a stabilit că prevederile art.16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
în motivarea deciziei, înalta Curte a reținut că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul lor, neatacate în instanță în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după modificare.
Deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost atacate ulterior pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor de judecată, sub aspectul legalității și temeiniciei.
în plus, în măsura în care contestațiile formulate împotriva notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi privesc nu numai îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii, ci și natura sau întinderea lor, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență.
Aceasta înseamnă că instanța are obligația de a pronunța și asupra aspectelor sus menționate, dacă se formulează critici în legătură cu natura sau întinderea măsurilor de restituire.
în speță, astfel cum deja s-a arătat, adresa nr. 2338 a din 8 februarie 2005, atacată în prezentul dosar, a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (publicată în M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005) și contestată în instanță prin cererea introdusă la 7 martie 2005.
Ca atare, din perspectiva art. 16 din Titlul VII al actului normativ enunțat mai sus și a deciziei pronunțate în interesul legii, instanțele aveau competența de a stabili și limitele valorice ale despăgubirilor, Curtea de Apel pronunțând o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale în materie evocate.
Pe de altă parte, atacarea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, precum și participarea acestui organism în proces, în raport de dispozițiile soluționarea notificării, potrivit acestei legi, în timp ce dispozițiile art. 19 din actul normativ menționat mai sus sunt incidente în cazul atacării deciziei finale privind valoarea despăgubirilor, arătate în titlurile de despăgubire, care reprezintă actul Comisiei Centrale și care nu formează obiect al prezentului dosar.
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte a constatat că decizia recurată este pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii și din perspectiva criticilor formulate de pârâtă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de aceasta, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6898/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6622/2008. Civil → |
|---|
