ICCJ. Decizia nr. 6901/2008. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 2614/108/2007, reclamanta K.G.M.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin Primar, solicitând anularea dispoziției nr. 9311 din 23 mai 2007 emisă de acesta din urmă și obligarea pârâtului la a soluționa notificarea, în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru toate bunurile revendicate prin notificarea înregistrată sub nr. 100 din 23 mai 2001.
în motivarea în fapt, reclamanta a arătat că prin notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc "V.Ș." sub nr. 100 din 23 mai 2001( și adresată inițial Prefecturii Județului Arad), a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru utilajele și instalațiile ce au aparținut întreprinderii "Pivnițele Victoria", naționalizată în baza Legii nr. 119/1948, precum și restituirea sumei de 206.327 lei actualizată, ridicată din casieria întreprinderii cu ocazia naționalizării.
Prin dispoziția nr. 9311 din 23 mai 2007 notificarea a fost respinsă cu motivarea că utilajele și instalațiile revendicate nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, fiind bunuri mobile.
Reclamanta a arătat că respingerea notificării este nelegală întrucât, contrar susținerilor pârâtei, utilajele și instalațiile revendicate pot face obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 1073/4 octombrie 2007 Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă, reținându-se în esență, că în aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care prevede acordarea de măsuri reparatorii și pentru utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse), dispozițiile art. 6.2 lit. d) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 prevăd că incidența beneficiului legii se apreciază de la data intrării în vigoare a acesteia, astfel că acordarea de măsuri reparatorii pentru aceste categorii de bunuri este condiționată de existența lor fizică la acest moment.
în cauză, reclamanta nu a făcut dovada că bunurile mobile care au devenit imobile prin destinație, respectiv, prin încorporare în imobil, au servit funcționării întreprinderii, dacă acestea au existat în materialitatea lor la data formulării notificării și nici dovada că antecesorul reclamantei a fost proprietarul imobilului.
Solicitarea reclamantei de restituire a sumei de 206.327 lei actualizată, ridicată de la casieria întreprinderii cu ocazia naționalizării nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta care a susținut că în mod greșit tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada faptului că bunurile mobile în litigiu au servit funcționării întreprinderii, întrucât a fost depus la dosar procesul-verbal de naționalizare a întreprinderii "Pivnițele Victoria" întocmit la 17 iunie 1948 în baza Legii nr. 119/1948 (filele 7-12 dosar prima instanță), din care rezultă întregul inventar al utilajelor și instalațiilor găsite în incinta unității de către comisia de naționalizare și care, evident, erau întrebuințate în momentul respectiv în activitatea productivă a unității.
Or, câtă vreme aceste utilaje se aflau în incinta unității la momentul inventarierii de către comisia de naționalizare, este lesne de presupus că ele serveau la funcționarea întreprinderii.
Acest fapt rezultă și din natura utilajelor enumerate în procesul-verbal întocmit la 11 iunie 1948, care sunt specifice unei fabrici de îmbuteliere de băuturi alcoolice (pompa de vin, butoaie, utilaje aferente fabricii de gheață etc.).
Cât privește susținerea că utilajele naționalizate nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, aceasta este contrazisă de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd în mod expres posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru astfel de bunuri mobile, indiferent dacă proprietarul utilajelor era sau nu aceeași persoană cu proprietarul imobilului din care s-au ridicat utilajele.
S-a criticat și respingerea capătului de cerere privind acordarea sumei de 206.327 lei actualizate, confiscată în numerar de la casieria întreprinderii "Pivnițele Victoria", cu ocazia naționalizării, precizându-se că, deși Legea nr. 10/2001 nu face referire la sumele de bani confiscate de Statul Român, odată cu naționalizarea întreprinderii în care au fost găsite, potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, restituirea lor este posibilă și obligatorie.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 67/A din 17 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
S-a reținut în considerentele deciziei, că, deși legal citată, reclamanta nu s-a înfățișat la proces. Cu toate că în exercitarea rolului activ, instanța a pus în vedere reclamantei să depună la dosar extrasul de C.F. în care este înscris imobilul "Pivnițele Victoria" din Arad (pentru a se verifica dacă defunctul tată al acesteia, P.I., a fost proprietar al imobilului supus naționalizării), aceasta nu s-a conformat obligației de a demonstra astfel, justețea pretențiilor.
Mai mult, apelanta-reclamantă nu numai că nu a răspuns solicitărilor instanței în sensul depunerii actelor doveditoare la dosar, dar nici nu s-a prezentat la judecată, personal sau prin avocat, solicitând prin intermediul acestuia din urmă ca judecarea cauzei să se facă în absența sa.
împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- în mod greșit instanța de apel a apreciat că trebuie făcută dovada proprietății imobilului în care își desfășura activitatea întreprinderea "Pivnițele Victoria", având în vedere că acest imobil nu a fost revendicat, nefiind proprietatea autorului reclamantei.
Acest aspect rezultă din însuși procesul-verbal de naționalizare, fiind evident că nu putea fi prezentat un înscris doveditor din care să rezulte situația contrară sub aspectul proprietății imobilului.
Autorul reclamantei a fost proprietarul utilajelor și instalațiilor găsite în incinta unității la momentul inventarierii de către comisia de naționalizare, fiind lesne de presupus că serveau la buna desfășurare a activității întreprinderii.
- Susținerea instanțelor de fond potrivit căreia utilajele naționalizate nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, este contrazisă de dispozițiile art. 6 alin. (2) din acest act normativ, care prevăd expres posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru astfel de bunuri mobile, fără ca legiuitorul să facă distincția între situația în care proprietarul utilajelor era și proprietarul imobilului și cea în care proprietarul utilajelor era altă persoană decât cea care deținea proprietatea imobilului.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul Municipiul Arad a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului, întrucât reclamanta nu a făcut dovada proprietății asupra imobilului, a existenței bunurilor mobile în materialitatea lor, nepropunând de altfel, nicio probă în dovedirea pretențiilor sale.
Examinând criticile formulate pe calea recursului, înalta Curte constată următoarele:
Solicitarea reclamantei, de măsuri reparatorii prin echivalent, a vizat bunuri mobile, utilaje și instalații, preluate o dată cu întreprinderea naționalizată conform Legii nr. 119/1948, precum și un bun mobil incorporal (suma de bani confiscată din casierie, la momentul naționalizării).
Reținând că reclamanta nu este persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent, instanțele fondului au apreciat că bunurile pretinse nu constituie obiectul Legii nr. 10/2001 respectiv, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului naționalizat pentru ca astfel, să poată solicita restituirea bunurilor mobile preluate odată cu imobilul.
Statuarea instanțelor este corectă numai cu privire la suma de bani pretinsă care într-adevăr, nu poate constitui obiect al restituirii în condițiile Legii nr. 10/2001, a cărei sferă de reglementare vizează imobilele preluate abuziv (imobile prin natura lor sau prin destinație) și nu bunurile mobile incorporale (cum este dreptul de creanță pe care reclamanta pretinde că l-ar avea ca succesoare a celui deposedat).
în privința bunurilor mobile devenite imobile prin destinație, situația este nuanțată de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, dacă în alin. (1) al art. 6 este avută în vedere situația bunurilor mobile devenite imobile prin incorporare (deci, imobile prin destinație, ceea ce presupune, în condițiile art. 469 C. civ., ca acestea să aparțină proprietarului fondului), alin. (2) al aceluiași articol nu mai vizează în conținutul său, bunuri care să fie considerate imobile (prin destinație).
întrucât acest din urmă text reglementează situația utilajelor și instalațiilor preluate de stat odată cu imobilul, fără să distingă după cum acestea au aparținut sau nu proprietarului imobilului, rezultă că nici interpretul nu poate face o asemenea distincție (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Ca atare, astfel de bunuri pot aparține proprietarului fondului (când, potrivit art. 468 C. civ. sunt imobile prin destinație și supuse ca atare restituirii) sau pot aparține unui terț, când îndreptățirea la măsuri reparatorii trebuie de asemenea recunoscută, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care nu introduc distincții în ce privește titularul dreptului de proprietate asupra unor asemenea utilaje ori instalații).
Or, sub aspectul acestei reglementări, aprecierea instanței de apel potrivit căreia, pentru a putea stabili dacă reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru utilaje și instalații, ar fi trebuit ca aceasta să demonstreze că autorul său a fost și proprietarul întreprinderii naționalizate, este eronată, introducând distincții pe care legea nu le prevede și ca atare, nu le permite.
în consecință, soluționarea cauzei s-a făcut fără a fi cercetat pe fondul lui raportul juridic dedus judecății, imputându-se reclamantei neîndeplinirea unei condiții (calitatea de proprietar a autorului său asupra întreprinderii naționalizate) aflată la exteriorul reglementării legale.
De asemenea, această statuare a instanței nu i-a mai permis acesteia, în mod nelegal, să stabilească elementele de fapt, a căror verificare o impuneau dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se datorează "în afară de cazul în care (bunurile) au fost înlocuite, casate sau distruse".
De aceea, văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., care permit înaltei Curți de Casație și Justiție să verifice corecta aplicare a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, urmează ca hotărârea atacată să fie casată și cauza trimisă spre rejudecare, în vederea determinării elementelor de fapt.
La reluarea judecății, reținând ca dezlegată chestiunea de drept legată de aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și în situația în care proprietar al utilajelor și instalațiilor este altă persoană decât proprietarul imobilului naționalizat, instanța de trimitere va lămuri calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei verificând dreptul de proprietate al autorului său asupra bunurilor (utilaje și instalații) și situația acestor bunuri (respectiv, să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse) din punct de vedere al dispozițiilor legale menționate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6900/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6818/2008. Civil → |
|---|
