ICCJ. Decizia nr. 6900/2008. Civil
| Comentarii |
|
Cu notificarea nr. 167 din 7 februarie 2000 a BEJ Asociații S.P., reclamanta K.I. a cerut acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în orașul Luduș, cartier Gheja, ce se identifică în C.F. nr. 789, sub top nr. 491/1/4/4, preluat de stat în mod abuziv, prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948, din patrimoniul bunicilor săi, C.A. și T.M., proprietari ai imobilului prin răscumpărare.
Prin dispoziția nr. 2083/24 iulie 2007, Primarul orașului Luduș a respins cererea, reținând că imobilul în litigiu nu a fost proprietatea autorilor reclamantei la momentul preluării de către stat, astfel cum rezultă din mențiunile trecute în cartea funciară.
Prin cererea înregistrată la data de 27 august 2007, reclamanta K.I. a cerut anularea dispoziției și, pe fond, admiterea cererii de despăgubire, susținând că la momentul preluării de către stat imobilul era proprietatea autorilor săi, C.A. și T.M., drept înscris sub B 7 și 8 în cartea funciară.
Prin sentința civilă nr. 1784 din 4 decembrie 2007, Tribunalul Mureș a respins cererea, ca nefondată.
în motivarea sentinței instanța a reținut că din cuprinsul C.F. nr. 789 Gheja, la momentul preluării de către stat a imobilului în litigiu, dreptul de proprietate era înscris în favoarea I.C.E.I., cu reședința în Alba lulia (poz.B6), mențiune corelată cu radierea notării de răscumpărarea de sub B5 (poz. B9), înscriere care a fost operată în cartea funciară în anul 1922, în baza unui contract de cumpărare.
Ca atare, având în vedere prevederile art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora dacă în cartea funciară s-a înscris un drept de proprietate în favoarea unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul său, prima instanță a constatat că autorii reclamantei nu mai erau proprietarii imobilului la data naționalizării și, pe cale de consecință, că aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, instanța a reținut că dreptul de răscumpărare invocat de reclamantă, înscris sub B7- 8 în cartea funciară, nu este de natură să confere autorilor săi calitatea de proprietari ai imobilului, astfel cum greșit invocă, că mențiunile de sub B5, datate 1919, sunt anterioare perioadei de timp care cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945-22 decembrie 1989) și că înscrisul sub semnătură privată depus la dosar, datat 1935, care nu a fost transcris în cartea funciară, nu este, de asemenea, apt să confere autorilor invocați calitatea de proprietari ai imobilului în contra mențiunilor din cartea funciară.
Prin decizia nr. 30/A din 25 martie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente de fapt și de drept reținute și de prima instanță.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând hotărârea ca fiind nelegală.
în motivarea recursului, reclamanta reiterează apărarea potrivit căreia bunicii săi paterni, C.A. și T.M. erau proprietarii imobilului în litigiu, preluat prin naționalizare de statul român, cu mențiunea că aceștia și-au exercitat dreptul de răscumpărare pentru cota de 1 părți indivize, conform înscrisului intitulat "declarațiune" pe care îl anexează declarației de recurs.
Recurenta nu a atașat declarației de recurs înscrisul despre care face vorbire.
Analizând criticile formulate și care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr. 10/2001, invocată de reclamant drept temei juridic al cererii deduse judecății, a fost reglementat regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Dovada dreptului de proprietate la momentul deposedării de către stat, conform art. 23 din lege, se face prin acte doveditoare care atestă calitatea de proprietar a persoanei pretins îndreptățite sau a autorilor săi, cum ar fi: acte de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, acte sub semnătură privată și altele asemenea sau, în absența unor probe contrare, în baza prezumțiilor instituite prin dispozițiile art. 24.
în speță, dat fiind că imobilul este situat într-o zonă a țării în care se aplica, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sistemul publicității reale (al cărților funciare), reclamanta a înțeles să se folosească în dovedirea dreptului său de proprietate de mențiunile înscrise în acest registru.
în sistemul de publicitate menționat, potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Decretul Lege nr. 115/1938, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Or, potrivit înscrierilor din C.F. nr. 789 a Com. cadastrale Gheja, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost înscris inițial, la data de 9 august 1917 (sub B1), în favoarea bunicilor săi paterni, C.A. și T.M., cu titlu de cumpărare.
Ulterior, la data de 10 august 1919, pentru cota de 1 părți indivize din imobil, s-a înscris dreptul de proprietate în favoarea locuitorului M.M. (B4), în baza unui contract de vânzare cumpărare, cotă pentru care s-a notat dreptul de răscumpărare în favoarea lui C.A.
La data de 13 mai 1922, referitor la întregul imobil de sub A+1, s-a înscris dreptul de proprietate, în baza contractului de vânzare cumpărare datat 19 martie 1922, în favoarea I.C.E.I. Alba-Iulia (sub B6) iar în favoarea autorilor reclamantei dreptul de răscumpărare (sub B7-8) însă, astfel cum au reținut instanțele de fond, reclamanta nu a făcut dovada că autorii săi ar fi exercitat vreodată acest drept, respectiv că ar fi redobândit, prin răscumpărare, în proprietate imobilul.
Dimpotrivă, din succesiunea mențiunilor de carte funciară, mențiuni între care nu se regăsește vreuna efectuată la data de 1 mai 1935 sau 14 martie 1944 în baza înscrisului intitulat declarațiune (f. 28 dos. fd.), și conform mențiunii efectuată sub B10, în baza încheierii datată 7 aprilie 1958, rezultă că acest imobil a fost preluat de stat din proprietatea I.C.E.I. Alba-Iulia, prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948.
Așa fiind, cum la momentul naționalizării de către stat imobilul în litigiu se afla în proprietatea I.C.I. Alba-Iulia și nu în patrimoniul autorilor reclamantei, în mod corect instanțele de fond au reținut că aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, că nu poate solicita acordarea de măsuri reparatorii în procedura prevăzută de acest act normativ de reparație.
Așa fiind, cum hotărârile date de instanțele de fond sunt legale sub aspectele invocate reclamantă, înalta Curte a constatat că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6908/2008. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6901/2008. Civil → |
|---|
