ICCJ. Decizia nr. 6904/2008. Civil
| Comentarii |
|
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Brașov sub nr. 97/2006, reclamanții W.E.W., W.R.M., P.F.G., P.K.W., D.M.F., G.D.C.M. și D.W.W. au chemat în judecată pe intimata SC B. SA, prin lichidator judiciar SC C. SA Bacău, contestând decizia nr. 8 din 30 noiembrie 2005 emisă de intimată și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea acesteia și obligarea intimatei la emiterea deciziei de restituire în natură către contestatori, a imobilului situat în Brașov, înscris în C.F. 8971 Brașov, nr. top 5135-5136, compus din casă de piatră și teren de 819,70 mp, sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la emiterea deciziei, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii, contestatorii au arătat că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar intimata a respins această notificare, cu motivarea că actele doveditoare nu au fost depuse în copii legalizate sau certificate pentru conformitate cu originalele, fiind astfel încălcate prevederile art. 22.4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care textul de lege evocat reglementează altă ipoteză decât cea avută în vedere la respingerea notificării.
Au arătat, de asemenea, că printr-o adresă anterioară (nr. 50 din 1 martie 2004) li s-a comunicat reclamanților Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 2 din 26 februarie 2004 a SC B. SA, prin care s-a stabilit restituirea în natură a imobilului către moștenitorii foștilor proprietari, condiționat de plata investiției făcute după naționalizare.
Prin sentința civilă nr. 44/S din 17 martie 2006 a Tribunalului Brașov contestația a fost admisă în parte, dispunându-se anularea deciziei nr. 8 din 30 noiembrie 2005 emisă de intimată, cu obligarea acesteia la emiterea la emiterea unei noi decizii prin care să soluționeze notificarea , sub sancțiunea plății de daune cominatorii și fiind respinse restul pretențiilor.
în motivarea hotărârii, instanța a reținut că nu poate decât să analizeze legalitatea celor statuate prin decizia atacată, neputând dispune asupra unor aspecte care nu au făcut obiectul analizei în cadrul procedurii prealabile.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, iar reclamanții au formulat cerere de aderare la apel.
Prin decizia civilă nr. 143/Ap din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Brașov au fost respinse apelul și cererea de aderare la această cale de atac.
împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile, recurs care a fost admis prin decizia civilă nr. 1383 din 14 februarie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, iar decizia și sentința tribunalului au fost casate, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe de fond.
în motivarea acestei decizii, s-a apreciat că în mod greșit instanțele nu au soluționat cauza în fond, prin stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în raport cu aceasta, limitându-se la obligarea intimatei de a emite o nouă decizie.
La reluarea judecății, a fost pronunțată sentința civilă nr. 493/S din 5 noiembrie 2007 potrivit căreia a fost admisă cererea, anulată decizia nr. 8 din 30 noiembrie 2005 emisă de intimată și obligată aceasta să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în Brașov, (compus din casă de piatră și teren de 819,70 mp), sub sancțiunea plății de daune cominatorii pe fiecare zi de întârziere, de la rămânerea definitivă a hotărârii până la executare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că obiectul analizei îl constituie exclusiv legalitatea deciziei atacate, stabilirea calității de moștenitori a contestatorilor dobândind putere de lucru judecat, aspectul nefiind criticat în căile de atac exercitate în primul ciclu procesual.
în această limită a analizei s-a arătat că respingerea de către intimată a notificării în procedura administrativă, exclusiv pe considerentul că nu au fost depuse actele doveditoare în forma prevăzută de lege, nu este conformă prevederilor art. 22.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, persoana juridică notificată având obligația să solicite notificatorului prezentarea originalelor înscrisurilor.
De asemenea, tribunalul a reținut că notificarea formulată a mai fost soluționată anterior de Consiliul de Administrație al societății intimate (anterior intrării acesteia în lichidare), iar decizia atacată, respectiv cea cu nr. 8 din 30 noiembrie 2005, a fost emisă fără ca hotărârea anterioară să fi fost anulată în justiție sau revocată măcar formal.
Or, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială, astfel cum aceasta era în vigoare la data emiterii primei hotărâri, imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
S-a reținut că intimata este societate cu capital majoritar de stat (acțiunile statului fiind deținute de A.V.A.S.), aflată actualmente în procedura lichidării voluntare, procedură care a fost declanșată în urma Hotărârii nr. 1 din 30 martie 2003 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor, aspect ce rezultă în mod direct și din prima dintre deciziile menționate, prin care intimata a dispus restituirea în natură a imobilului, ceea ce nu ar fi fost posibil în situația în care societatea ar fi avut capital privat.
Așadar, intimata se încadrează în categoria persoanelor juridice (unități deținătoare) prevăzute de art. 20 alin. (1) din lege, deciziile emise de aceasta în soluționarea notificărilor formulate pe calea acestui act normativ trebuind să fie emise de organele sale de conducere.
Hotărârea nr. 12 din 20 februarie 2004 a fost adoptată în mod legal de organul de conducere al societății intimate, respectiv de Consiliul de Administrație al acesteia, la un moment în care societatea avea capacitate deplină de exercițiu respectiv, nu intrase în lichidare, așa încât sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale, iar actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.
în consecință, s-a apreciat că nu există niciun temei legal pentru ca lichidatorul desemnat ulterior declanșării procedurii de lichidare voluntară să nesocotească sau să revină asupra hotărârilor legal adoptate în perioada în care societatea își exercita drepturile și își executa obligațiile prin organele sale de conducere, cu atât mai mult cu cât deciziile sau dispozițiile adoptate pentru soluționarea notificărilor formulate pe calea Legii nr. 10/2001 nu pot fi revocate unilateral, de persoana juridică emitentă, odată ce notificarea a fost soluționată.
Ca atare, tribunalul a apreciat că decizia atacată este nelegală, având în vedere că aceasta a fost emisă în condițiile în care notificarea formulată de contestatori fusese anterior soluționată, iar hotărârea respectivă nu a fost în mod legal anulată, așa încât emiterea unei a doua decizii cu privire la aceeași notificare fiind nelegală și echivalând cu o revocare unilaterală a primei decizii, făcută în afara condițiilor legii.
în ceea ce privește solicitarea contestatorilor de a dispune obligarea intimatei să emită o nouă decizie, prin care să restituie acestora, în natură, imobilul în litigiu, instanța de fond a constatat că această cerere este întemeiată, din dispozițiile generale ale Legii nr. 10/2001 rezultând că pentru admisibilitatea unei cereri de restituire este necesar a se face dovada, în esență, a următoarelor elemente: dovada calității de persoane îndreptățite în înțelesul art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, dovada dreptului de proprietate la data preluării abuzive, dovada modului de preluare a imobilului de către stat și, de asemenea, să nu existe vreun impediment legal la restituirea în natură, dintre cele prevăzute expres de Legea nr. 10/2001.
în speță, s-a constatat că aceste condiții sunt îndeplinite întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul a aparținut autorilor reclamanților (D.V. și D.G.), preluarea bunului realizându-se în temeiul Ordinului de rechiziționare emis la data de 25 august 1948 de Primăria municipiului Brașov (în baza Legii rechizițiilor din 27 februarie 1940), ulterior imobilul fiind predat Statului în temeiul Ordinelor nr. 25549 din 11 august 1948 și nr. 28535 din 1 septembrie 1948, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 în ce privește caracterul abuziv al preluării.
împotriva sentinței a declarat apel pârâta SC B. SA, care în dezvoltarea criticilor a arătat că dispoziția de restituire în natură a imobilului în litigiu către contestatori a fost luată de Consiliul de Administrație al intimatei, prin Hotărârea nr. 12/2004, care însă nu a fost supusă aprobării Adunării Generale a Acționarilor, astfel încât reținerea ca valabilă a acestei hotărâri de către prima instanță contravine prevederilor art. 20.3 lit. b) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât Consiliul de Administrație al societății intimate nu a fost împuternicit de Adunarea Generală să emită decizii având ca obiect cererile formulate în baza Legii nr. 10/2001. în felul acesta, s-a susținut, decizia atacată de contestatori a fost emisă de entitatea abilitată să se pronunțe asupra notificării.
în privința soluției de restituire în natură a imobilului, s-a susținut că măsura este condiționată de plata contravalorii extinderii și îmbunătățirilor aduse de pârâtă edificatului( investiție evaluată la suma de 187.800 lei).
O ultimă critică a vizat momentul de la care a început să curgă calculul daunelor cominatorii acordate de prima instanță, moment care corespunde, potrivit susținerii apelantei, datei rămânerii irevocabile a hotărârii.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 18/Ap din 21 februarie 2008 a Curții de Apel Brașov.
în considerentele deciziei s-a reținut că prima instanță a aplicat corect prevederile art. 20.3 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu referire la Hotărârea nr. 12/2004 a Consiliului de administrație al societății pârâte (întrucât această structură funcționează printre organele de conducere ale unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat), mai ales în condițiile în care, la data emiterii respectivei hotărâri, societatea nu intrase în procedura falimentului, având astfel capacitate de exercițiu și putând emite acte de dispoziție prin intermediul organelor sale de conducere.
S-a apreciat de asemenea, că lichidatorului nu-i poate fi recunoscută calitatea de organ de conducere ierarhic superior și astfel, atributul revocării hotărârii Consiliului de administrație (pentru a face incidente dispozițiile art. 20.4 din Normele metodologice).
Critica vizând soluția de restituire dispusă de instanță fără condiționarea de restituirea contravalorii extinderii și îmbunătățirilor aduse de societate a fost respinsă, cu motivarea că o astfel de pretenție nu poate fi formulată direct în apel, având în vedere că o asemenea cerere nu a fost dedusă judecății în primă instanță.
Cu privire la momentul de la care s-a stabilit prin hotărârea atacată calculul daunelor cominatorii, s-a apreciat că acesta a fost în mod corect raportat la data rămânerii definitive a hotărârii, exercitarea recursului fiind limitată la cerințele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ.
împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-pârâtă, ale cărei critici au vizat următoarele aspecte:
- Greșita apreciere pe care au realizat-o instanțele fondului asupra legalității Hotărârii nr. 12/2004 emisă de Consiliul de Administrație al SC B. SA Brașov, având în vedere dispozițiile art. 20.3 lit. b) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 care, enumerând organele de conducere ale societății, fac distincție între adunarea generală a acționarilor, pe de o parte, și consiliul de administrație sau administratorul societății, pe de altă parte.
Or, consiliul de administrație putea adopta decizii doar dacă i s-au acordat puteri speciale în acest sens iar în speță, nu a existat o asemenea împuternicire dată consiliului de administrație al societății recurente, de a emite hotărâri prin care să admită sau să respingă cereri de revendicare formulate conform Legii nr. 10/2001.
- Instanța de apel nu a ținut seama de faptul decizia nr. 8 din 30 noiembrie 2005, de respingere a cererii de restituire a imobilului, reprezintă în realitate, finalizarea procedurilor administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, fiind emisă în baza hotărârii A.G.A. (nr. 1 din 17 noiembrie 2005) prin care lichidatorul a fost mandatat expres în acest sens de către acționarul majoritar.
Această decizie este în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 113 lit. g) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora organele de conducere ale societății emit hotărâri prin care se pronunță asupra cererilor de restituire, cu aprobarea adunării generale a acționarilor, cea care poate hotărî asupra capitalului social.
- Decizia este contradictorie, în condițiile în care se pronunță mai întâi asupra legalității hotărârii Consiliului de administrație nr. 12/2004, apreciind ca ilegală decizia nr. 8 din 30 noiembrie 2005 emisă prin lichidator, pentru ca ulterior să aprecieze întemeiată cererea reclamanților de obligare a lichidatorului la emiterea unei noi decizii.
Criticile recurentei, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., față de împrejurarea că dezvoltarea argumentelor de nelegalitate permite încadrarea în dispozițiile menționate.
Intimații nu au formulat întâmpinare, obligatorie în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Examinând criticile aduse deciziei, înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele:
Instanțele fondului au reținut într-adevăr, caracterul nelegal al deciziei nr. 8/2005 emisă de către societatea recurentă, în primul rând cu referire la hotărârea anterioară (nr. 12/2004) a Consiliului de Administrație al aceleiași societăți, hotărâre prin care se dispusese restituirea în natură a imobilului.
în acest sens, s-a apreciat că nu era posibil să se revină asupra actului de dispoziție al societății prin care fusese soluționată într-un anume fel notificarea reclamanților, decât nesocotindu-se prevederile din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 20.4) care dau putere unei asemenea revocări doar organului ierarhic superior celui emitent al actului.
Or, s-a considerat că nu are o asemenea calitate lichidatorul judiciar, cel care a emis decizia atacată în instanță și ca atare, aceasta din urmă are caracter nelegal.
Susținerea recurentei potrivit căreia prima hotărâre nu putea produce efecte juridice, întrucât ea trebuia să fie aprobată de către adunarea generală a acționarilor (în caz contrar fiind nesocotite dispozițiile art. 113 lit. g) din Legea nr. 31/1990), este corectă.
într-adevăr, în conținutul hotărârii nr. 12/2004 se face mențiunea că a fost adoptată de către toți membrii Consiliului de Administrație, dar și că va fi supusă aprobării A.G.A. (aprobare care nu s-a demonstrat că ar fi intervenit ulterior).
Separat însă, de acest aspect de nelegalitate (revocarea unui act al unității deținătoare printr-o decizie emisă de un organ care nu îndeplinea calitatea de a fi ierarhic superior primului emitent), instanțele au analizat nelegalitatea celei de-a doua decizii din perspectiva cerințelor Legii nr. 10/2001.
Din acest punct de vedere, s-a reținut corect că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituire [ca moștenitori ai celor deposedați, conform art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acest aspect fiind de altfel, dezlegat prin decizia de casare a instanței de recurs], dovada faptului că imobilul a fost preluat abuziv (în condițiile în care trecerea acestuia la stat s-a realizat pe baza unor ordine de rechiziție din august respectiv, septembrie 1948), așa încât sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.
Cum nu a rezultat existența vreunui impediment legal la restituire, soluția instanțelor este corectă și dă eficiență principiului restituirii în natură [reglementat, ca atare, de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 din Legea nr. 10/2001].
Susținerea unui drept de creanță al pârâtei (decurgând din extinderea și îmbunătățirile efectuate la imobil) nu se putea constitui într-un impediment la restituirea în natură, având în vedere pe de o parte, faptul că formularea unei asemenea pretenții a avut loc abia în faza apelului [cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ.] și pe de altă parte, împrejurarea că legea [art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001] condiționează restituirea în natură a imobilului de rambursarea sumei constând în valoarea despăgubirii primite (la momentul preluării bunului), iar nu de valorificarea unui drept de creanță decurgând din pretinse îmbunătățiri (care pot face obiectul recuperării în condițiile dreptului comun).
Ca atare, dacă aspectele formale, vizând imposibilitatea revocării unui act al unității deținătoare, deși în realitate acesta nu-și putea produce efectele juridice, în absența aprobării adunării generale a acționarilor, sunt într-adevăr criticabile, în ce privește legalitatea deciziei din punct de vedere al condițiilor de fond (respectiv, analizarea cerințelor Legii nr. 10/2001), soluția este corectă.
în consecință, soluția adoptată, de anulare a deciziei prin care se refuză restituirea imobilului este corectă și în acord cu prevederile legii speciale de reparație.
- Critica referitoare la caracterul contradictoriu al soluției, constând în aceea că, pe de o parte, se contestă abilitatea lichidatorului de a emite decizie prin care să se pronunțe asupra notificării și, pe de altă parte, că acesta este obligat să emită o nouă decizie, ceea ce ar denota inconsecvența instanței, este de asemenea, nefondată.
Potrivit considerentelor expuse anterior, s-a arătat în ce constă caracterul nelegal al deciziei, aspecte care nu se subsumează lipsei de abilitate a lichidatorului în a emite decizii.
în același timp, recurenta ignoră faptul că este vorba de efectele unei hotărâri judecătorești care se impun părților din proces cu caracter obligatoriu. în executarea lor, societatea pârâtă nu poate invoca faptul că nu ar avea calitatea să emită decizii, pentru că aceasta ar însemna negarea efectelor judecății care, desfășurându-se într-un anume cadrul procesual, înseamnă că a recunoscut și calitatea de părți celor care au participat la procedura judiciară.
Față de considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7028/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6936/2008. Civil → |
|---|
