ICCJ. Decizia nr. 6980/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6980/2008
Dosar nr. 10678/1/200.
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1112 din 10 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis contestaţia formulată de W.Y.E. şi B.(W)M. în contradictoriu cu R.A A.P.P.S.
A anulat Decizia nr. 172 din 10 mai 2005, emisă de intimată.
A obligat intimata să restituie în natură contestatorilor terenul lot 107, de circa 643 mp, din parcelarea Roeselberge a Parcului Filipescu, aflat în Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin notificarea nr. 855 din 12 februarie 2002, E.W., M.B., R.W., N.L.A.W., H.K.W. au solicitat restituirea în natură a imobilului teren, situat în Bucureşti, în suprafaţă de circa 643 mp, constituind lotul 107 din parcelarea iniţială a Parcului Filipescu.
Prin Decizia nr. 172 din 10 mai 2005, R.A. A.P.P.S. a respins notificarea ca fiind lipsită de obiect, motivat de faptul că, prin hotărâre judecătorească anterioară, terenul a fost restituit petiţionarilor.
A mai reţinut unitatea deţinătoare, că actele depuse nu dovedesc calitatea de persoane îndreptăţite pentru E.W., M.B., R.W., N.L.A.W. şi H.K.W.
Tribunalul a reţinut că soluţia dată de RA AP.P.S. nu este legală, deoarece, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 22893 din 20 mai 1946, C.W. şi A.W. au cumpărat lotul nr. 107 din fosta parcelare a Parcului Filipescu, având o suprafaţă de cca. 643 mp
Moştenitorii defuncţilor cumpărători sunt cei doi contestatori, E.W. şi M.B., conform certificatului de calitate de moştenitor şi certificatului suplimentar de moştenitor, aflate la dosar.
Referitor la situaţia juridică a lotului nr. 107, tribunalul a reţinut că acesta nu constituie unul şi acelaşi imobil cu cel restituit prin sentinţa civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, deoarece, prin această hotărâre, instanţa a restituit reclamanţilor lotul nr. 108, de cea. 650 mp, dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 49268 din 4 noiembrie 1946.
Procesul verbal de punere în posesie nr. 615 din 12 octombrie 1999 se referă în mod expres la lotul în suprafaţă de cea. 650 mp teren şi construcţie edificată conform autorizaţiei de construire nr. 13M/1946, calitatea de proprietar derivând din contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946.
Având în vedere că imobilul a fost preluat abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că se impune restituirea către contestatori a lotului nr. 107.
Prin Decizia nr. 205A din 13 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de RA AP.P.S.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au respectat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte parcurgerea procedurii administrative, iar respingerea notificării transferă către instanţa de judecată prerogativa de analizare a notificării sub toate aspectele.
Instanţa de apel a constatat că autorii reclamanţilor au fost proprietarii a două loturi distincte de teren, alăturate, unul dintre loturi fiind identificat chiar de la data cumpărării ca fiind lotul nr. 107, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 22893/1946, cel de al doilea, lotul nr. 108, fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946.
Terenul restituit prin hotărâre judecătorească anterioară este lotul nr. 108, astfel încât nu există nici un dubiu că prin notificare s-a solicitat lotul nr. 107.
In ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, curtea de apel a reţinut că, indiferent de natura dreptului pretins, calitatea procesuală se analizează din perspectiva dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, anume aceea de persoană juridică deţinătoare a imobilului.
In ceea ce priveşte susţinerea pârâtei că pe suprafaţa de teren restituită se află o construcţie edificată de stat, curtea a constatat că o asemenea cerere nu poate fi analizată direct în calea de atac, fără a fi fost formulată în cadrul judecăţii de fond.
Prin întâmpinare, pârâta a precizat că lotul nr. 108 este afectat parţial de construcţii edificate de Statul Român, dar această precizare nu impunea o analiză aparte a instanţei de fond, datorită confuziei pe care pârâta o întreţine cu privire la cele două loturi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta RA A.P.P.S.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că Decizia este nelegală.
Astfel, instanţa a depăşit limitele puterii judecătoreşti, deoarece restituirea unui imobil nu poate fi dispusă prin hotărâre judecătorească, ci numai prin decizie sau dispoziţie motivată a unităţii deţinătoare.
Instanţele au respins în mod greşit excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, deoarece, din raportul de expertiză efectuat, rezultă că lotul nr. 107, ce face obiectul notificării este ocupat de construcţie, iar lotul nr. 108 este ocupat parţial.
Lotul solicitat prin notificare este unul şi acelaşi cu cel restituit prin hotărâre judecătorească, deoarece instanţele au dispus restituirea către reclamanţi a suprafeţei de 650 mp, dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 49268/1946, care constituie lotul nr. 107 din fosta parcelare.
Recurenta a mai arătat că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece lotul nr. 107 nu este în administrarea sau proprietatea sa, fiind restituit reclamanţilor.
A mai arătat recurenta, că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai defuncţilor T.W. şi S.W., proprietarii iniţiali ai imobilului.
De asemenea, instanţele nu au avut în vedere că terenul pentru care s-a dispus restituirea este construit parţial de Statul Român, situaţie în care, potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se putea dispune restituirea în natură.
Criticile formulate de recurentă permit încadrarea recursului în ipotezele invocate ale art. 304 C. proc. civ. şi sunt parţial fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Critica referitoare la faptul că instanţele au depăşit limitele puterii judecătoreşti nu este întemeiată.
Astfel, în cadrul procedurii administrative, unităţile deţinătoare au plenitudine de competenţă, pentru că sunt îndrituite să verifice îndeplinirea condiţiilor impuse de lege cu privire la natura preluării şi calitatea de persoană îndreptăţită, să aplice măsurile reparatorii cuvenite şi să emită o decizie sau dispoziţie.
Plenitudinea de competenţă în etapa administrativă nu limitează, însă, competenţa instanţelor de judecată, sesizate cu o contestaţie împotriva actului final emis de unitatea deţinătoare. O altfel de soluţie ar reprezenta o încălcare a drepturilor constituţionale de acces la justiţie şi la un proces echitabil.
Prin urmare, instanţele de judecată, în cadrul procedurilor speciale instituite de Legea nr. 10/2001, au inclusiv competenţa de a stabili dacă restituirea în natură este posibilă.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în motivarea deciziei nr. XX din 19 martie 2007, dată în interesul legii şi publicată în M.Of., Partea I nr. 764 din 12 din noiembrie 2007, a arătat că „din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitata doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legi, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil".
Neîntemeiate sunt şi criticile referitoare la lipsa de interes a reclamanţilor şi la lipsa calităţii procesuale pasive, motivate de faptul că prin hotărârea judecătorească anterioară s-a restituit lotul nr. 107.
Astfel, T.W. şi copiii minori ai acestuia au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946, înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov la 4 noiembrie 1946, parcela nr. 108, cu o suprafaţă de cea. 650 mp teren, pe care se găsea, conform menţiunilor din contract, un imobil complet distrus de bombardament.
Prin contractul de vânzare-cumpărare înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov la 20 mai 1946, C.W. şi A.W. au cumpărat lotul nr. 107 din fosta parcelare a Parcului Filipescu, având o suprafaţă de cea. 643 mp teren.
Prin sentinţa civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii E.W., M.B., ş.a., în contradictoriu cu RA L. SA, a constatat că imobilul este deţinut fără titlu de pârâtă şi că reclamanţii sunt proprietarii imobilului în cotele ce rezultă din certificatul de moştenitor nr. 81, 83, 84 din 29 septembrie 1998. Totodată, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul reclamanţilor.
Prin încheierea din 23 aprilie 1999, dată în cameră de consiliu, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinţei civile nr. 414 din 14 aprilie 1999 şi a dispus rectificarea dispozitivului, în sensul că imobilul compus din 650 mp teren şi construcţie edificată conform autorizaţiei 13M 1946 este deţinut fără titlu de pârâtă.
A constatat că reclamanţii sunt proprietarii imobilului în cotele ce rezultă din certificatele de moştenitor şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 49268/1946.
Prin urmare, pentru că prin hotărârea judecătorească anterioară reclamanţilor nu le-a fost restituită întreaga suprafaţă de teren, care, conform actelor de proprietate originare corespunde celor două loturi, intimatele-contestatoare sunt interesate să-şi realizeze dreptul pentru partea din imobil nerestituită.
Nici critica referitoare la faptul că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai defuncţilor T.W. şi S.W. nu este întemeiată, pentru că, aşa cum s-a arătat lotul nr. 107 nu a fost proprietatea acestora, ci a numiţilor C.W. şi A.W.
Sunt, însă, întemeiate susţinerile recurentei legate de faptul că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, pentru că este ocupat de construcţii autorizate.
Instanţa de apel a reţinut că nu putea analiza acest aspect, deoarece este o cerere nouă făcută direct în apel.
În materia Legii nr. 10/2001, instanţa sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei emise, este obligată, în virtutea plenitudinii de competenţă, să verifice toate elementele în funcţie de care restituirea în natură este sau nu posibilă, chiar în lipsa apărărilor de fond ale părţilor.
Este adevărat că pârâta, la instanţa de fond, nu a invocat riguros faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, pentru că este ocupat de construcţii edificate de stat, dar, faţă de împrejurarea că acest aspect a fost element de negociere între părţi în etapa procedurii administrative şi faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa avea obligaţia de a verifica sub toate aspectele regimul juridic al terenului care face obiectul pricinii şi al construcţiilor ce se află pe acesta.
Astfel, aşa cum s-a arătat, autorizaţia de construcţie 13M1946 viza ambele loturi, şi a fost dată pentru un imobil compus din subsol, parter, trei etaje şi mansardă, iar prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, s-a constatat că imobilul construcţie este amplasat în principal pe lotul nr. 107, doar 20% din construcţie aflându-se pe lotul 108. De asemenea, prin raportul de expertiză s-a constatat că au existat extinderi ale construcţiei iniţiale, realizate în perioada anilor 1970.
Se constată, aşadar, că circumstanţele cauzei nu au fost cercetate sub aspectul regimului juridic al construcţiilor aflate pe teren.
De aceea, se impune admiterea recursului declarat de pârâtă, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
La rejudecare se vor administra probele necesare, inclusiv o expertiză tehnică, urmând ca expertul, faţă de hotărârea pronunţată în acţiunea în revendicare, îndreptată ulterior, de procesul verbal de punere în posesie, de contractele de vânzare-cumpărare invocate de contestatoare şi autorizaţia 13M1946, să stabilească amplasamentul terenului nerestituit prin sentinţa civilă nr. 414 din 14 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti, precum şi al construcţiilor edificate conform autorizaţiei susmenţionate.
De asemenea, expertul va stabili dacă terenul nerestituit contestatoarelor este ocupat de construcţii autorizate, edificate după preluare, data la care au fost edificate aceste construcţii şi care este suprafaţa de teren neocupată, în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001.
După stabilirea acestor împrejurări, se va analiza cererea contestatoarelor în raport de prevederile art. 10 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001, republicată şi se vor stabili măsurile reparatorii la care acestea sunt îndreptăţite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 205A din 13 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7036/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6707/2008. Civil → |
|---|
