ICCJ. Decizia nr. 7327/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7327/2008
Dosar nr. 1127/3/200.
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii P.B.G., P.N., P.T.C. şi P.C.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC A.V.L. Berceni SA Bucureşti, D.M., M.D., S.G., R.A., I.E. şi S.V., solicitând instanţei ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate între pârâţi în baza Legii nr. 112/1995.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii proprietarului fostei Fabrici Kirov, iar apartamentele au fost vândute pârâţilor.
In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul R.A. a formulat la data de 28 octombrie 2002 întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii, deoarece imobilul a aparţinut autorilor acestora şi a fost preluat de către stat în baza deciziei nr. 1659 din 6 august 1956 din proprietatea Fabricii Kirov.
La acelaşi termen s-a învederat că S.V. a decedat la data de 10 martie 1999, având ca moştenitori pe C.V. şi S.G., iar P.C., fiica pârâtului S.G. a declarat că tatăl său a decedat.
La termenul din 2 decembrie 2002, pârâtul C.V. prin întâmpinare şi cerere reconvenţională a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, deoarece la data cumpărării apartamentului, autoarea sa S.V. a respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ambele părţi contractante fiind de bună-credinţă.
Prin cererea reconvenţională a solicitat ca în cazul constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare să i se restituie suma achitată ca preţ, indexată la zi şi dobânda legală.
Pârâta I.E. prin cererea formulată la aceeaşi dată şi cererea de chemare în garanţie a invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, nefiind semnată de către toţi reclamanţii, a cerut respingerea acţiunii, cu motivarea că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, iar în subsidiar, prin cererea reconvenţională a cerut obligarea reclamanţilor la plata preţului apartamentului în cuantum de 18.876.910 lei, reactualizat cu indicele de inflaţie şi despăgubiri pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, estimate la 6000 dolari SUA.
La termenul din 20 ianuarie 2003, pârâtul-reclamant C.V., în temeiul art. 246 C. proc. civ. a renunţat la judecata cererii reconventionale.
Pârâta D.M. a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului care a redactat şi semnat acţiunea şi a susţinut că cererea reclamanţilor nu este motivată în fapt şi în drept.
P.C. la termenul din 19.12.2003 a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, pentru că nu îşi pot dovedi calitatea de proprietari ai imobilului revendicat, întrucât autorii lor aveau numai calitatea de acţionari alături de alte persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 625 din 5 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor P.B.G., P.N., P.T.C. şi P.C.M.; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul General privind cererea de chemare în garanţie şi privind cererile reconventionale formulate de pârâţii-reclamanţi R.A. şi I.E..
A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor-pârâţi P.B.G., P.N., P.T.C. şi P.C.M. în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi R.A. şi I.E., precum şi cu pârâţii chemaţi în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC AVL Berceni SA, pârâţii P.C., C.V., D.M., M.D., S.M. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut în esenţă că, potrivit certificatului de moştenitor nr. 149 din 5 iunie 1996, reclamanţii din prezenta cauză sunt moştenitorii lui P.N. care a deţinut la Tăbăcăria Naţională, devenită în octombrie 1951 prin schimbarea denumirii Fabrica de Piele şi încălţăminte Kirov un număr de 18.760 de acţiuni, astfel că au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în înţelesul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Prin apelul declarat de reclamanţii-pârâţi P.N., P.B.G. şi P.T.C. s-a arătat că în cauză şi-au demonstrat calitatea de moştenitori ai autorilor lor, precum şi dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, care au intrat în administrarea statului în baza deciziei SPC nr. 1659 din 6 august 1956.
Au mai susţinut că naţionalizarea imobilelor a avut loc în baza Legii nr. 119/1948, care prevedea că proprietarilor li se acordă despăgubiri conform art. 11 din acea lege, împrejurare ce nu s-a realizat nici până în prezent.
Mai arată apelanţii că statul nu putea înstrăina apartamentele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, întrucât nu deţinea un titlu valabil asupra imobilului, fiind un simplu administrator.
Prin Decizia nr. 438/A din 21 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii-pârâţi P.N., P.B.G. şi P.T.C. împotriva sentinţei civile nr. 625 din 5 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi reclamanţi R.A., I.E., P.C., C.V., M.M., U.E., D.M., S.M., Administraţia Fondului Imobiliar, intimaţii-pârâţi chemaţi în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, SC AVL Berceni SA Bucureşti şi intimata-reclamantă pârâtă P.C.M.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că din actele existente la dosar rezultă că reclamanţii sunt moştenitorii a cel puţin uneia dintre persoanele care avea calitatea de asociat la persoana juridică naţionalizată. Potrivit certificatului de moştenitor nr.149 din 5 iunie 1996, reclamanţii din prezenta cauză sunt moştenitorii lui N.P., care a deţinut la Tăbăcăria Naţională devenită în octombrie 1951 prin schimbarea denumirii Fabrica de Piele şi încălţăminte Kirov un număr de 18.760 de acţiuni. In acest sens, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în înţelesul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la apartamentele pentru care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, persoanele fizice care au intrat în proprietatea lor, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în sensul că la data înstrăinării pârâţii aveau calitatea de chiriaşi, nu posedau o altă locuinţă, nu exista o cerere de restituire în natură sau un litigiu pe rol, iar reclamanţii din prezenta cauză nu au notificat pe niciuna dintre persoanele contractante despre intenţia lor de a solicita restituirea în natură.
In aceste condiţii, s-a reţinut că actele juridice de înstrăinare sunt salvate de la nulitate de buna-credinţă a părţilor contractante.
S-a conchis, că singura soluţie echitabilă este cea prevăzută de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanţii pot solicita măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
S-a avut în vedere şi faptul că apartamentele existente în activul fostei Tăbăcării Naţionale au fost preluate în mod abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, aşa cum prevăd dispoziţiile HGnr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii-pârâţi P.B.G., P.N. şi P.T.C., care, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată în esenţă că s-au încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
In acest sens, susţin recurenţii că, în condiţiile în care li s-a re cunoscut calitatea de moştenitori ai autorului lor, fost proprietar şi acţionar al Fabricii Bourul şi Tăbăcăria Naţională şi că sunt îndreptăţiţi la reparaţie, în condiţiile Legii nr. 10/2001, respectiv la măsuri reparatorii prin echivalent.
Cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare se ocoleşte răspunsul cu privire la vânzarea bunului altuia, menţionându-se că înstrăinarea a avut loc cu bună-credinţă, că preluarea s-a realizat în baza unui titlu, fără a se depune acte cu care să combată aceste susţineri.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, se reţine că este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea reclamanţilor s-a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu motivarea că la data încheierii chiriaşii au fost de rea-credinţă.
Imobilele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitatea absolută se solicită, nu au aparţinut niciodată recurenţilor sau autorilor lor, astfel că desfiinţarea acestor contracte nu ar aduce nici un avantaj recurenţilor, deoarece nu există nicio posibilitate reală prin care ele să intre în patrimoniul lor. Terenurile pe care s-au construit locuinţele în discuţie au aparţinut Fabricii Bourul, fosta Fabrică de Pielărie, conform menţiunilor din procesul-verbal încheiat la 19 octombrie 1946.
Locuinţele au fost naţionalizate odată cu societatea căreia îi aparţineau, ajungând mai întâi în administrarea Fabricii Kirov, de unde au fost trecute în baza deciziei nr. 1659/1956 în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei.
Fără niciun dubiu se reţine că, imobilele au trecut în proprietatea statului prin naţionalizare în baza Legii nr. 119/1948.
Locuinţele au aparţinut anterior naţionalizării T.N., societatea anonimă pe acţiuni, situaţie în care reclamanţii nu au vocaţia de a obţine în natură aceste imobile.
Potrivit certificatului de moştenitor aflat la dosarul cauzei, reclamanţii sunt moştenitorii lui P.N., principalul acţionar al T.N., care deţinea 18760 de acţiuni la care se adaugă acţiunile pe care le deţinea celalalt personal, având în total 40500 acţiuni din cele 60000 ale societăţii, ceea ce reprezenta aproximativ 67.50% din capitalul social. Intr-o atare situaţie, este clar că reclamanţii nu au în niciun fel posibilitatea reală să pretindă şi să obţină în natură imobilele care fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a cerut. In acest sens sunt şi prevederile Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 care la pct. 18.1 cu referire la art. 18 din Legea nr. 10/2001 stipulează în art. 18 lit. a) „interdicţia restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deţinătorilor de participaţii de capital social la societăţi comerciale naţionalizate".
Reclamanţii pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent în raport de textul precizat, deoarece nu erau asociaţi, ci acţionari ai societăţii comerciale naţionalizate şi nu deţineau 100% din capitalul social.
Susţinerea reclamanţilor potrivit căreia preluarea bunului societăţii s-a făcut fără titlu, în raport de dispoziţiile Constituţiei în vigoare la data naţionalizării este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Constituţia României din anul 1948 prevede în art. 11 că, atunci când interesul general o cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare când sunt proprietate particulară a persoanelor fizice şi juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege.
S-a creat astfel cadrul juridic necesar naţionalizării sau exproprierii mijloacelor de producţie aflate în proprietate particulară, precum şi a desfiinţării întreprinderilor industriale, comerciale şi bancare capitaliste.
In ceea ce priveşte Legea nr. 119/1948, în art. 1 se dispune că se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii.
In cazul naţionalizării deveneau inaplicabile orice raţionamente legale cu un caracter in personam al acestei măsuri.
Autorilor reclamanţilor li s-au naţionalizat acţiunile, astfel că sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru aceste acţiuni şi nu la restituirea în natură a imobilelor care se aflau în patrimoniul societăţii şi nu al persoanelor fizice acţionare.
In aceste condiţii, statul nu a vândut bunul altuia, ci pe acela avut în proprietatea sa în temeiul Legii nr. 119/1948, bunul fiind dobândit în modalitatea anterior arătată. în calitatea sa de proprietar, statul avea dreptul să stabilească instituţiile şi modalităţile în care aceste vânzări să fie realizate.
Pe de altă parte, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare era în vigoare Legea nr. 213/1998, care dădea posibilitatea foştilor proprietari să se adreseze instanţelor judecătoreşti în situaţia în care bunurile le-au fost preluate fără titlu valabil. Cu toate acestea, aşa cum rezultă din adresa nr. 636 din 5 noiembrie 2002, emisă de SC AVL Berceni SA Bucureşti până la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, pe rolul instanţelor nu era înregistrat niciun proces de revendicare. In plus, Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe preluate de stat cu titlu după 6 martie 1945.
Astfel, nu se poate susţine reau-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a locuinţelor atâta timp cât legea permitea vânzarea acestora, iar reclamanţii nu au avut niciodată proprietatea locuinţelor.
Cât priveşte susţinerea că statul ar fi vândut lucrul altuia, neavând un titlu valabil asupra locuinţelor, se reţine că locuinţele au aparţinut unei societăţi comerciale naţionalizate prin Legea nr. 119/1948, lege care era în concordanţă cu Constituţia în vigoare la acea dată.
Se mai susţine prin cererea de recurs că pe rolul A.V.A.S. există cerere de restituire a Fabricii Kirov şi a Tăbăcăriei formulată în baza Legii nr. 112/1995 şi cerere pentru restituirea terenului în baza Legii nr. 18/1991.
In primul rând, nu poate exista pe rolul A.V.A.S. cerere de restituire în natură a patrimoniului unei societăţi comerciale, ci, cel mult pentru despăgubiri, iar în al doilea rând (aşa cum rezultă din actele dosarului), societatea care deţine patrimoniul despre care se face vorbire este societatea Dâmboviţa, privatizată integral, iar eventuala restituire în natură poate fi cerută numai în faţa instanţelor de judecată în contradictoriu cu această societate.
In ceea ce priveşte buna-credinţă, se reţine că aceasta se prezumă şi că în cauză o asemenea prezumţie nu a fost răsturnată.
Mai trebuie reţinut că acţiunea în constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a fost promovată la data de 14 august 2002, dată faţă de care recurenţii sunt decăzuţi din dreptul de a mai promova o acţiune în anulare în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001.
In concluzie, corect s-a reţinut că apartamentele pentru care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au fost cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995, în sensul că la data înstrăinării, pârâţii aveau calitatea de chiriaşi, nu posedau o altă locuinţă, s-au făcut toate diligentele şi s-a stabilit că nu exista nicio cerere de restituire în natură sau vreun litigiu pe rolul instanţelor pentru revendicare şi nici nu s-au formulat notificări părţilor contractante cu privire la restituirea în natură, aspect nedovedit în cauză.
Raportat la cele expuse, se reţine buna-credinţă a părţilor contractante, ceea ce împiedică sancţionarea actelor juridice cu nulitatea absolută.
Nu trebuie omis nici faptul că toate apartamentele din activul fostei Tăbăcării Naţionale au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, dar cu titlu, conform dispoziţiilor HG nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii pot solicita măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea procedurii prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru considerentele expuse, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii-pârâţi P.B.G., P.N. şi P.T.C. împotriva deciziei nr. 438/A din 21 iunie 2007. pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7440/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7348/2008. Civil → |
|---|
