ICCJ. Decizia nr. 7732/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 9 decembrie 1998, reclamanta N.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Eforie și SC E. SA ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 224,75 mp și construcția cunoscută sub denumirea vila E. , situat în Eforie Nord.
în motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul a aparținut în proprietate numitei M.P., care a dobândit terenul cu actul de schimb autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 14139 din 30 iunie 1933, încheiat cu SC T. SA, iar construcția a edificat-o ulterior.
Reclamanta a mai susținut că întregul imobil a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși proprietara lui era casnică, iar soțul acesteia era inginer și, că este unica moștenitoare a soțului M.P.
Reclamanta a completat ulterior cadrul procesual pasiv al acțiunii prin chemarea în judecată, în calitate de pârâți, și a Orașului Eforie reprezentat prin primar și a Statului Român reprezentat de Ministerul de Finanțe.
Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 867 din 13 octombrie 1999 a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâții să-i lase acesteia în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 224,75 mp și construcția aflată pe el, respectiv vila E. situată în Eforie Nord.
Prima instanță a reținut că imobilul a aparținut numitei M.P., că reclamanta este unica moștenitoare a soțului proprietarei care la rândul său a cules întreaga succesiune a soției sale și că bunul revendicat a trecut la stat cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950.
Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 166 din data de 27 iunie 2000 a admis apelul declarat de pârâții Consiliul Local Eforie și SC E. SA împotriva sentinței de mai sus, a fost schimbată în tot hotărârea atacată în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a avut în vedere că, printr-un testament olograf din 20 martie 1960, reclamanta a primit de la P.I. doar un legat cu titlu particular referitor la un loc de veci, iar în aceste condiții nu poate face dovada calității de moștenitoare a proprietarilor P.M. și P.I.
Pe de altă parte s-a constatat că nu a fost dovedită identitatea dintre imobilul naționalizat și cel revendicat și nici împrejurarea exceptării de la naționalizare a foștilor proprietari.
Prin decizia civilă nr. 2266 din 27 aprilie 2001 Curtea Supremă de Justiție a soluționat recursul formulat de reclamantă împotriva hotărârii de mai sus în sensul că a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.
în considerente s-a reținut că în faza de apel cât și la fond au fost pronunțate hotărâri contradictorii, că se impune completarea probatoriilor, ținând seama și de principiul dreptului de dispoziție al titularului acțiunii.
La Tribunalul Constanța dosarul a fost înregistrat sub nr. 2878/2001, iar prin încheierea din 17 septembrie 2001 soluționarea acțiunii a fost suspendată, la cererea reclamantei, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a litigiului la data de 30 martie 2006, iar la termenul din 2 mai 2006 a arătat că notificarea înaintată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată în sensul respingerii cererii de restituire a imobilului și că împotriva soluției astfel pronunțate au fost exercitate toate căile de atac jurisdicționale, termen la care instanța a pus în discuție incidența dispozițiilor art. 248 C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 1219 din 6 iunie 2006 Tribunalul Constanța a admis excepția perimării acțiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie prin Primar și SC E. SA și a respins cererea de repunere pe rol a cauzei.
Pentru a pronunța astfel prima instanță a reținut că litigiul a fost suspendat la data de 17 septembrie 2001, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar cererea de repunere pe rol s-a formulat la 30 martie 2006, după împlinirea termenului de perimare de 1 an.
Recursul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 437/C din 27 septembrie 2006, prin care s-a casat hotărârea recurată și s-a trimis cauza Tribunalului Constanța pentru continuarea judecății.
Instanța de recurs a reținut că suspendarea reglementată de art. 47 din Legea nr. 10/2001 este o suspendare legală facultativă, care durează până la finalizarea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001, respectiv atât a fazei administrative, declanșată de notificarea adresată unității deținătoare, cât și a fazei judiciare, în care dispoziția emisă de entitatea deținătoare este supusă controlului judiciar.
Cererea de repunere pe rol a acțiunii în revendicare a fost formulată la data de 30 martie 2006, înainte de împlinirea termenului de perimare de 1 an, care a început să curgă la 14 iunie 2005.
Pe fond, acțiunea a fost soluționată, în sensul respingerii, prin sentința civilă nr. 756 din 4 aprilie 2007 a Tribunalului Constanța, prin care reclamanta a fost obligată la 600 lei cheltuieli de judecată către pârâtul Orașul Eforie.
La pronunțarea hotărârii s-a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 391/2003 a Tribunalului Constanta a fost admisă contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei prin care S.C. Eforie S.A, respinsă cererea de restituire a imobilului revendicat în speță și a fost obligată pârâta-unitate deținătoare să facă reclamantei ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 5159/2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție care, deși nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, a statuat irevocabil asupra preluării imobilului în proprietatea statului cu titlu legal, ca și asupra valabilității înstrăinării lui, motiv pentru care reclamanta nu mai poate pretinde, pe calea acțiunii în revendicare sau în raport de prevederile legii speciale, restituirea în natură.
Prin decizia civilă nr. 324/C din 17 octombrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta N.S.
Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele:
Acțiunea dedusă judecății în speță aparține dreptului comun și a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu este supusă procedurii speciale reglementată prin acest act normativ, iar prevederile art. 2 sau ale art. 21 din lege nu sunt incidente cauzei;
Suspendarea cursului judecății conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu conferă părților posibilitatea ca, în examinarea aspectelor de fond ale litigiului referitoare la legalitatea titlului statului sau a dobânditorilor succesivi ai bunului revendicat, să invoce prevederile actului normativ cu caracter special, pentru ca exercitarea dreptului de opțiune recunoscut titularilor acțiunilor de drept comun de prevederile textului de lege menționat nu are drept consecință decât întreruperea judecății până la finalizarea procedurii speciale de reparație, nu și posibilitatea schimbării temeiului juridic al cererii după repunerea pe rol a acesteia;
Dreptul de opțiune aparține în exclusivitate titularului acțiunii, iar nu părții adverse sau instanței de judecată iar reclamanta a uzat în cauză de acest drept, optând pentru utilizarea procedurii legii speciale, în cadrul căreia i s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil care constituie obiectul material al litigiului de față, deci atât pentru construcția cunoscută sub denumirea "vila E.", cât și pentru terenul în suprafață de 224,75 mp;
Instanța investită cu soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun nu mai putea dispune asupra unei alte modalități de restituire a bunului pentru că dreptul a cărui încălcare s-a dedus judecății a fost deja realizat în litigiul anterior, conform opțiunii titularului lui;
S-a mai reținut că în calitate de titular al dreptului de proprietate, reclamanta a ales calea de realizare a dreptului său, în cadrul căreia acesta i-a fost recunoscut și i s-au acordat măsuri reparatorii.
Așa fiind, ea nu mai poate reveni asupra deciziei anterioare și să utilizeze cealaltă cale oferită de lege, indiferent de natura reparației acordate, o asemenea posibilitate existând doar în ipoteza refuzului soluționării notificării prin care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii sau când, urmare a imposibilității restituirii în natură a bunului, notificarea a fost respinsă fără a se dispune asupra altei modalități de reparare a dreptului pretins.
în mod corect a reținut tribunalul că în litigiul anterior instanțele au dispus irevocabil asupra legalității naționalizării imobilului revendicat, ca și asupra valabilității transmiterii construcției în patrimoniul SC E. SA, iar aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, și nu pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară, chiar întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
împotriva acestei din urma hotărâri, a declarat recurs reclamanta invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. solicitând modificarea soluției pronunțate de instanța de apel în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a soluției pronunțate de instanța de fond, Tribunalul Constanța prin admiterea acțiunii și obligarea pârâților la restituirea imobilului astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat la reluarea judecății.
Criticile aduse hotărârii recurate se referă la următoarele aspecte:
Greșit instanța de apel a considerat că soluționarea acțiunii în revendicare nu mai este posibilă într-o altă modalitate, în măsura în care în procedura Legii nr. 10/2001 s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, și că în mod greșit instanța de fond și de apel au extins efectele sentinței pronunțată în procedura Legii nr. 10/2001, sentința civilă nr. 391 din data de 14 martie 2003 și asupra terenului care nu a făcut până în prezent obiect al cererii de retrocedare, nefiind emisă o dispoziție de către Primarul orașului Techirghiol și nefiind pronunțată vreo hotărâre judecătorească cu privire la acest teren;
De asemenea se arată în motivarea recursului că prin hotărârile pronunțate au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ. referitoare la caracterul obligatoriu al hotărârii instanței de recurs prin care s-a casat decizia curții de apel, dezlegându-se anumite probleme de drept ignorate la reluarea judecății.
Apoi, în motivarea recursului se reia critica referitoare la expertiza efectuată, susținându-se în fond că terenul în litigiu nu a format obiectul judecății în cadrul litigiilor anterioare.
De asemeni, cu privire la titlul de proprietate al pârâților s-a susținut că greșit instanța de fond și apel au preluat soluția dată în judecata întemeiată pe Legea nr. 10/2001 ignorând modificările aduse acestui act normativ și dispozițiile Legii nr. 15/1990 invocate drept temei al acțiunii în revendicare.
Recursul de față este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Examinând sentința nr. 391 din 14 martie 2003 a Tribunalului Constanța se constată că prin această hotărâre, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 5159 din 14 iunie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă în parte contestația reclamantei N.S. dispunându-se anularea deciziei nr. 627 din 14 septembrie 2001 emisă de SC E. SA, obligarea acesteia de a face celei în cauză ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului, vila E. și a terenului în suprafață de 224,75 mp, situat în Eforie Nord, în conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, prin hotărârea menționată a fost soluționată cererea persoanei îndreptățite cu privire la imobilul în litigiu construcție și teren, situație în care uzând de prevederile legii speciale în materie, partea nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare cu privire la același bun, sau o parte din el.
împrejurarea că în cadrul procedurii speciale întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 bunul nu a fost restituit în natură, ci prin echivalent, nu justifică posibilitatea restituirii lui în acțiunea în revendicare de drept comun pentru că s-ar aduce atingere principiului electa una via conform căruia, aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia, principiu ce are la bază necesitatea preîntâmpinării obținerii unei duble reparații, prin folosirea căilor definite de lege.
Deci reclamanta și-a realizat dreptul de proprietate pretins în cauză pe o altă cale stabilită de lege și în aceste condiții acest drept nu mai poate fi invocat pe calea acțiunii în revendicare, de drept comun.
în aceste condiții, rezultă că ambele instanțe, care au hotărât în cauză în sensul respingerii acțiunii pentru acest principal considerent, au pronunțat hotărâri temeinice și legale.
Așa fiind, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs.
Față de cele ce preced, susținerile formulate prin motivele de recurs se privesc ca nefondate, recursul a fost respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7637/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7793/2008. Civil → |
|---|
