ICCJ. Decizia nr. 7758/2008. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7758/2008
Dosar nr. 45151/3/2007
Şedinţa publică din 5 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 decembrie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a chemat în judecată pe pârâtul C.C.V. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulaţie în Elveţia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că pârâtul a fost returnat din Elveţia la data de 29 noiembrie 2007, situaţia ilegală în care s-a aflat pârâtul fiind confirmată prin declaraţia acestuia în care s-a menţionat că nu deţinea „documente de şedere legală".
Reclamanta a mai arătat că, în scopul înlesnirii readmisiei aprobat prin HG nr. 411/1996 prevederile acestui acord stabilind că autorităţile române să readmită, fără formalităţi, pe cetăţenii români aflaţi în situaţii ilegale pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene.
S-a precizat că potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult trei ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiate între România şi acel stat.
Potrivit art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, dar în acelaşi timp, trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin.
Analizând probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut următoarele:
În baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Elveţia, aprobat prin HG nr. 411/1996, pârâtul C.C.V. a fost returnat din Elveţia la data de 29 noiembrie 2007.
Din declaraţia dată de pârât, rezultă că acesta a părăsit teritoriul României la data de 10 noiembrie 2007 şi s-a stabilit în Elveţia oraşul Geneva unde şi-a căutat un loc de muncă. A fost reţinut de organele de poliţie elveţiene la data de 26 noiembrie 2007 pe motiv că nu deţinea documente de şedere legală, iar la data de 29 noiembrie 2007 a fost returnat în România.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248 din 20 iunie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români, poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiate între România şi acel stat.
Conform dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, această măsură se dispune la solicitarea reclamantei cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 10 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea apelului, se arată că pârâtul a fost returnat din Elveţia pentru şedere ilegală, situaţia fiind confirmată doar de către pârât, care arată că a fost reţinut de poliţie pe motiv că nu avea documente de şedere legală.
Se invocă dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, arătându-se că restricţia poate fi instituită împotriva cetăţeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiţionată de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea.
Apelanta menţionează că în baza art. 25 din Constituţie, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate este garantat, legea stabilind condiţiile exercitării acestui drept.
Se mai arată că Legea nr. 157/2005 prin care a fost ratificat Tratatul aderării României la Uniunea Europeană, reglementează posibilitatea ca statele membre să deroge de la dispoziţiile art. 2 al Directivei nr. 68/360/CEE.
Se precizează că prin restrângerea exercitări dreptului la liberă circulaţie, nu se încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directive 2004 /28/CE.
Se arată că pârâtul a fost returnat, deoarece a încălcat ordinea juridică interioară a statului membru şi fiind în culpă trebuie să suporte consecinţele faptelor sale.
Curtea de apel analizând apelul declarat, conform art. 296 C. proc. civ., constată că acesta este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele care vor urma.
După data de 1 ianuarie 2007, în baza art. 18 şi art. 39 TCE (dispoziţii legale comunitare ce pot fi invocate şi reţinute ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectului direct al dreptului comunitar) libera circulaţie a persoanelor este asigurată în interiorul Comunităţii Europene, fiecare cetăţean al uniunii având dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.
Libertatea de circulaţie implică sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării precum şi şederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acţiune administrativă.
Este adevărat că beneficiarii libertăţii de circulaţie, aşa cum este prevăzută în tratat şi în legislaţia subsidiară, sunt lucrătorii salariaţi şi membrii lor de familie.
Însă, categoria lucrărilor salariaţi a primit o largă accepţiune, considerându-se că există activitate salarială, chiar dacă activitatea nu este decât ocazională şi remunerarea este inferioară minimului legal; este suficient ca activitatea să fie efectivă şi nu pur şi simplu voluntară.
Este totodată necesar ca deplasarea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţe unei activităţi economice, neexistând încă dreptul de şedere în oricare stat membru independent de activitatea profesională.
In prezenta cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte contrariul celor reţinute mai sus, pârâtul fiind returnat în România pentru depăşirea perioadei legale a valabilităţii vizei acordată la ieşirea din ţară, anterior integrării României în UE, cerinţă/formalitate legală care după 1 ianuarie 2007 a fost suprimată.
Libera circulaţie a persoanelor poate fi îngrădită pentru motive de ordine publică, se securitate publică ori de sănătate publică.
Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulaţie a persoanelor, iar măsurile atrase în consecinţă, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare neputând constitui prin ele însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.
În concepţia Curţii Europene de Justiţie expresia „sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică priveşte nu numai prevederile legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulaţie şi de şedere pentru resortisanţii altor state membre, ci şi decizii individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative.
Dar chiar aşa fiind, Curtea a considerat totuşi că măsurile de restrângere a dreptului de şedere, nu pot fi impuse de un alt stat membru resortisanţilor altui stat membru care sunt supuşi prevederilor tratatului, cu excepţia cazurilor şi împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanţilor statului interesat.
Definirea şi (sau) aplicarea conceptului de „ordine publică" aparţine în primul rând legilor şi tribunalelor naţionale, fapt care face posibile acţiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situaţiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertăţii de circulaţie.
Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităţilor privind intrarea, circulaţia şi şederea străinilor, nu este de aşa natură încât să constituie în sine o condiţie care ameninţă ordinea publică şi securitatea publică şi nu poate deci prin ea însăşi să justifice o măsură ordonând expulzarea şi detenţiunea temporară în acest scop.
Oricum, recurgerea de către autorităţile publice la acest concept în măsură să se justifice restricţii asupra liberei circulaţii a persoanelor, care să fie sub incidenţa dreptului comunitar, presupune în orice caz, existenţa în plus faţă de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei ameninţări suficiente şi într-adevăr serioase la cerinţele de ordine publică, afectând unul dintre interesele fundamentale ale societăţii.
Faţă de acest criteriu, a arătat Curtea - nici un stat nu poate să reclame că o anumită conduită a unei persoane, ar îndeplini această probă dacă el nu ia măsuri represive contra unor comportamente similare în care ar fi implicaţi proprii resortisanţi spre a se asigura egalitatea de tratament (nediscriminarea).
Toate aceste consideraţii teoretice au fost apreciate de Curte ca necesare în prezenta cauză, faţă de modalitatea în care prin acţiunea formulată, se urmăreşte restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie a pârâtului , deşi nu s-au invocat şi în mod evident nu sau dovedit motivele de limitare a liberei circulaţii, referitoare la ordinea publică, securitatea publică şi sănătatea publică, existenţa acordului de readmisie nefiind suficientă, în condiţiile în care, în virtutea dispoziţiilor Tratatului Comunităţii Europene, nu s-a dovedit că pârâtul nu întruneşte cerinţele legale pentru şederea pe teritoriul statului, dat fiind că după data de 1 ianuarie 2007 şi cetăţenii români au dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre UE.
Invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează obligaţiile generale ale cetăţenilor români pe perioada şederii în străinătate, în raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanţă în contextul actual, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu s-a dovedit în cauză existenţa unor motive de ordine publică, de securitate publică, ori de sănătate publică, sau existenţa interesului public într-o societate democratică, pentru a se justifica o măsură restrictivă a libertăţilor democratice.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, reprezentând o interdicţie temporară de a călători în anumite state ce se aplică cetăţenilor români, în condiţii expres prevăzute de lege, impune instanţei întreprinderea unei analize riguroase a îndeplinirii acestor cerinţe ce constituie o garanţie a respectării unui drept fundamental al cetăţenilor, consacrat ca atare de art. 25 din Constituţia României.
Pe de altă parte, cererea trebuie examinată prin prisma ansamblului normelor ce constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe care România ca stat membru, începând cu data de 1 ianuarie 2007, trebuie să o respecte, cu atât mai mult cu cât această ordine, are ca principii fundamentale supremaţia dreptului comunitar, efectul direct al acestuia şi obligaţia de a nu aplica dreptul naţional contrar legislaţiei comunitare.
În acest sens, art. 234 din Tratatul Comunităţii Europene prevede că dispoziţiile acestuia nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din convenţiile încheiate anterior intrării sale în vigoare încheiate de statele membre, dar în măsura în care aceste convenţii nu sunt compatibile cu tratatul, statele membre trebuie să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilităţile constatate.
Potrivit normelor cuprinse în Preambulul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la libera circulaţie pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, cetăţenii uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil - dreptul fundamental.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din directiva susmenţionată, „toţi cetăţenii Uniunii care deţin cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile şi membrii familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru" fără a li se putea impune acestor persoane „vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente".
Pe de altă parte, art. 27 alin. (1) prevede că „statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, în paragraful al doilea precizându-se în acest sens că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză", iar „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri".
În raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea că autorităţile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă circulaţie a unui cetăţean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de circulaţie sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situaţia invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată întruna dintre cele trei cazuri ce constituie excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor, se reţine din actele depuse de reclamantă în susţinerea cererii sale, că nu s-a dovedit în speţă existenţa nici unuia dintre cazurile de excepţie arătate.
Pe de altă parte, existenţa acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din urmă doar obligaţia de a readmite cetăţenii săi care au fost expulzaţi de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, faţă de cele reţinute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor returnate din statul respectiv.
Faţă de considerentele expuse, Curtea de apel a considerat că apelul este nefondat şi l-a respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 392 din 14 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7747/2008. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7744/2008. Civil → |
|---|
