ICCJ. Decizia nr. 7902/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 836 din 8 iunie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantele T.M. și I.T.G.A. și a obligat pe pârâtul Municipiul București să emită dispoziție motivată de soluționare a notificării nr. 2709 din 3 august 2001 referitoare la restituirea în natură a imobilului situat în București.
Prin sentința civilă nr. 1145 din 21 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a V- a civilă, a completat dispozitivul hotărârii mai sus arătate în sensul că a obligat pe pârât și la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
în motivarea hotărârilor, instanța a reținut că pârâtul avea obligația legală de a răspunde notificării în termen de 60 de la primire, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o, sens în care, în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea cererii dedusă judecății și, dat fiind că pârâtul a căzut în pretenții obligarea acestuia, conform art. 274 C. proc. civ. și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei de prezentul proces, cheltuieli reprezentând contravaloarea onorariului plătit avocatului.
împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat apel pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 259/A din 10 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București.
în motivarea deciziei instanța a reținut că atâta timp cât pârâtul a căzut în pretenții acesta datorează reclamantei, conform art. 274 C. proc. civ., cheltuieli de judecată.
Totodată, instanța a reținut că nu poate fi primită nici solicitarea pârâtului în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor datorate reclamantei, măsură care poate fi dispusă numai în cazul în care ar exista o disproporție vădită între sumele de bani solicitate cu acest titlu și complexitatea cauzei, natura acesteia, timpul de soluționare și alți factori, ceea ce nu este cazul în speța supusă analizei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului pârâtul a susținut că greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată cât timp în cauză nu a fost dovedită culpa sa procesuală, sub acest aspect fiind irelevant că este partea căzută în pretenții ca urmare a admiterii acțiunii reclamantei.
în subsidiar, pârâtul arată că se impunea reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitată de reclamantă apreciind, fără a argumenta, că există o disproporție flagrantă între acesta, pe de o parte și natura pricinii și munca depusă de avocat, pe de altă parte.
Analizând criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
în drept, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat.
Așa fiind, cum pârâtul a pierdut procesul, concluzie care se impune în raport de faptul că tribunalul a admis în totalitate pretențiile reclamantei, pe cale de consecință, acesta îi datora cheltuielile de judecată avansate pe parcursul procedurii.
De altminteri, prin recurs, pârâtul nu argumentează apărarea potrivit căreia reclamanta nu ar fi dovedit culpa sa procesuală, adică nu indică care anume fapt probator, altul decât pierderea procesului, ar fi trebuit dovedit și ce dovadă ar fi trebuit administrată, respectiv motivul de drept pe care își fundamentează această apărare.
Referitor la onorariile avocaților, potrivit alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Micșorarea onorariul nu poate fi justificată prin simpla afirmație în sensul că în suma ar fi mare, fără vreo argumentare, anume fără a motiva de ce, în cazul supus analizei, suma 1500 lei plătită de reclamantă avocatului pentru redactarea cererii de chemare în judecată și asigurarea asistenței judiciare pe durata procedurii, 8 mai 2007-21 septembrie 2007 ar fi disproporționat de mare în raport cu tipul cauzei și cu activitatea prestată de avocat.
în acest context al analizei este menționat și că această chestiune, a micșorării sau majorării onorariilor avocațiale, în lipsa unor critici de nelegalitate este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea judecătorilor fondului.
Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7906/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7903/2008. Civil → |
|---|
