ICCJ. Decizia nr. 10070/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10070/2009
Dosar nr. 16670/3/2008
Şedinţa publică din 11 decembrie 2009
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi înregistrată la data de 22 aprilie 2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ, reclamantul A.V. a cerut ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâta Primăria municipiului Bucureşti să fie obligată să emită dispoziţia de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent în temeiul dispoziţiilor art. 10 pct. (1) din lege, modificată, pentru imobilul teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţia de 133 mp situat în Bucureşti sector 6 , care a fost preluat abuziv prin Decizia nr. 428 din 16 septembrie 1970 de la autoarea sa A.M. şi daune cominatorii.
In motivare a arătat că prin notificarea nr. 4217 din 26 noiembrie 2001 s-a adresat Prefecturii municipiului Bucureşti solicitând emiterea dispoziţiei de măsuri reparatorii privind imobilele amintite, intrate abuziv în proprietatea statului.
Prefectura municipiului Bucureşti a înaintat notificarea Primăriei municipiului Bucureşti care nu a răspuns la notificare deşi reclamantul a depus în susţinerea notificării înscrisurile doveditoare precum şi înscrisuri în completare, solicitate de pârâtă.
Prin încheierea din data de 22 aprilie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ, a scos cauza de pe rol si a înaintat dosarul la conducerea instanţei în vederea repartizării la una din secţiile civile.
Prin sentinţa civilă nr. 1494 din 7 octombrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea, a dispus ca pârâta să emită dispoziţie în baza Legii nr. 10/2001 prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobile, a respins cererea privind daune cominatorii şi a obligat pârâta la cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că autoarea reclamantului a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat pentru care a solicitat despăgubiri, reclamantul fund moştenitorul fostei proprietare.
Cum până la data înregistrării acţiunii pârâta nu a emis dispoziţia prin care să soluţioneze notificarea instanţa a apreciat ca este aplicabilă Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că instanţele de judecată sunt competente să soluţioneze notificarea pe fond - sens în care a reţinut că faţă de împrejurarea că restituirea în natură nu este posibilă, se impune stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent prin despăgubiri, în condiţiile art. 13 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa a mai reţinut că faţă de împrejurarea că sunt doi coproprietari şi numai unul a urmat procedura Legii nr. 10/2001, acţiunea reclamantului are caracterul unui act de conservare a dreptului celuilalt coproprietar.
In ce priveşte obligarea la plata daunelor cominatorii, instanţa a reţinut că art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu prevede vreo sancţiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile.
In temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată la plata de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel, susţinând că termenul de 60 de zile pentru soluţionarea notificării este un termen de recomandare, depăşirea lui putând fi sancţionată de instanţă cel mult cu despăgubiri, iar persoana să facă dovada existenţei unui prejudiciu.
Dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor se dovedesc cu acte ce pot fi depuse până la data soluţionării notificării, iar termenul începe să curgă după completarea dosarului.
In mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, căci nu s-a dovedit culpa sa.
Prin Decizia nr. 36 A din 19 ianuarie 20069 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut ca termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este unul imperativ şi nu de recomandare, iar lipsa existenţei în lege a unei sancţiuni nu dă dreptul unităţii deţinătoare de a răspunde într-un termen stabilit unilateral de ea.
Până la data sesizării instanţei pârâta nu a făcut dovada purtării unei corespondenţe din care să rezulte lipsa documentaţiei necesare.
Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Termenul de 60 de zile este de recomandare, depăşirea lui poate fi sancţionată cu obligarea la despăgubiri dacă persoana a făcut dovada existenţei unui prejudiciu care, în cauză nu s-a tăcut. Acest termen curge după completarea dosarului, înscrisurile trebuie depuse până la data soluţionării notificării.
Documentaţia este incompletă şi face imposibilă soluţionarea notificării. In speţă nu este vorba de vreun refuz sau lipsa răspunsului, ci pârâta de află într-o procedură administrativă nefinalizată.
Depăşirea termenului se poate sancţiona numai cu obligarea sa la despăgubiri, dacă i se poate reţine o culpă.
Recursul nu este fondat.
Interpretarea dată de pârât dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, nu poate fi primită.
Dispoziţiile art. 25 nu numai că nu prevăd cele susţinute de pârât, ci impun obligaţia respectării termenului şi statuează obligaţia organelor de conducere ale unităţii deţinătoare de a invita în scris persoana îndreptăţită să-şi completeze dosarul administrativ şi să ia parte la lucrările organului de conducere a unităţii deţinătoare, obligaţii ce nu au fost respectate de pârât.
Acest termen de 60 de zile se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică notificatorului în intervalul de 60 de zile faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
In consecinţă, această prorogare nu operează de drept în beneficiul unităţii notificate ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe , aşa cum susţine recurentul,ci este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice ,în scris, notificatorului necesitatea completării dosarului administrativ.
A aprecia că termenul legal de 60 de zile este de recomandare şi deci organul administrativ poate soluţiona discreţionar notificarea, oricând de târziu, precum şi a susţine în anul 2009 că nu ne aflăm în situaţia lipsei răspunsului, ci într-o procedură administrativă nefinalizată, contravine nu numai redactării imperative a textului ci şi caracterului şi naturii reparatorii a întregului act normativ.
In ipoteza unei documentaţii incomplete nimic nu o oprea pe intimată să soluţioneze cererea în raport de actele pe care le avea la dispoziţie.
Depăşirea termenului de soluţionarea notificării poate fi sancţionată fie prin solicitarea de a se emite Decizia/dispoziţia conform Legii nr. 10/2001 - obligaţie de ,,a face", fie prin solicitarea instanţei de a dispune direct măsura reparatorie, în temeiul deciziei în interesul legii nr. XX/2007 în care se retine că ,,în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. si să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură".
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 36 A din 19 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 11 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10076/2009. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 10025/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
